Dragă Harry Tavitian,

Astă-seară cânţi cu fiica ta la Muzeul Satului. M-au apucat nostalgiile. Parcurg un sezon al melancoliilor. O ţin de la Sf. Gheorghe… Melancolii, de la euforie la depresie. Căci am redescoperit la Cib-Alba un om superb de care uitasem.

Clujeanul Nucu Pandrea. Cântăreţ la frunză, muzicuţă. Comesean de geniu, cum zic eu. O dulceaţă de om, bărbat, artist. Şi, acum, tu!Nu te-am mai văzut live de la Costineşti, la White Horse. Am ajuns la vârsta aia cu ochelarii bunicii, când ţii minte ce ai făcut la 4 ani şi uiţi unde-ai pus ochelarii. Dovada …era festivalul de jazz de la Sibiu. 1974. Primul după Ploieştiul unde au venit mari jazzmani americani, furnizaţi de şeful legaţiei culturale. L-a mutat acolo prof. Nicolae Ionescu. Care avea un grup vocal masculin. Ai apărut la jam-session-ul din subsolul Casei Sindicatelor, după Moculescu. Te-ai pus la pian. Erai o apariţie. Firav la corp, cu plete, barbă lungă, ascuţit...şi ca spirit; te-ai pus la pian şi ai dat-o pe boogie-woogie. Cu un show dement. Ai înnebunit lumea. Culmea, era prima dată, şi ultima, când am găsit whisky la liber, la bufet. Eram amorezat de o solistă clujeană, care acum e ceva ghicitoare prin America… iar Măruţă nu se născuse…Ai făcut furori nu numai cu tehnica la pian, dar şi cu show-ul. ”Oţ” cum era, Relu Gherghel te-a văzut/mirosit bine, te-a adus rapid la Bucureşti. De aici încolo ai zburat, zburdat, plutit peste jazz-ul românesc. Etno, balcanisme, filon local: armeneşti, ţigăneşti, antonpanneşti. Dacă te-aş compara cu Bregovici, crede-mă, te-aş jigni. Un tarabagiu balcanic de proaste-guste… pentru pulime. Tu ai rafinament. Spirit! Neliniştit. Scormonitor. Creativ. Ai spectacolul tău … cu Stroe, Ţăndărică, Cserey Csaba… dar cu cine din marii jazz-ului nu ai fost!? Pecetea ta e arhaicul, balcanicul song ”Bordeiaş” … sau ”Old Balkan Rapsody”, care mă farmecă. Mai nou, cânţi cu Aida, fiica ta. De ce, Harry, un caz ca tine, ca Tic Petroşel, Maria Răducan ş.a. sunteţi plasaţi în underground? Deoarece, tot eu zic, avem un public cu gust de ”dommestique”! ”Marele public” care umple Sala la Beth Hurt e puţintel faţă cu norodul manelistoid. Întreb şi eu vorbind unui public cocoşat: ”Când o să vă îndreptaţi, băi, populime !?”