Dragă Kamara,
Mi-a rămas în cap un film produs în 1961. ”Divorț Italian”. Cu Marcello Mastroiani în nobilul sicilian don Cefalù. Acolo, ”otrava” era actrița Stefania Sandrelli, alias Angela. Un înger de 16 ani! Maamăăă, ce bucățică!
Filmul s-a dat și la noi, fiindcă, nu?, critica moravurile capitalismului italian. Deși aci era tradiționalismul medieval sicilian… Pe vremea aceea, la ei, guvernul demo-creștin interzicea divorțul. Lege! Intrigi, bani, relații și Don Cefalù obține divorțul. Este liber să facă ce vrea cu ”otrava” vieții sale. Final fericit. Pe iahtu-i, făcând plajă cu preatânăra-i amantă, el ne livrează replica de memorat. Extaziat:”Viața începe la 40 de ani!” Adânc… Estimp, ea, așa cum era cvasi-desnudă și frumoasă ca din Botticelli scoasă, de te făcea gelos și pe razele de soare care-i alintau epiderma, își întinde unul din picioarele alea genocide și-l mângâie cu talpa, tot pe picior, pe un marinar megieș, galeș, tânăr sculptat… exemplar de talia ei estetică… Fine… Kanieț filima, Ende…Vege
Ți-am povestit asta, fiindcă ești puțin peste 40 de ani și mă tem să n-o fi pățit ca Don Cefalù.
Deși, știind finalul - fatal pentru tine: ai rămas SINGUR - puteam să încep scrisoarea cu un motto. Cu adagiul: ”Greu e Doamne, doi de-odată să iubești”, cântat la masculin… Și, dacă mai citez proverbul cu crosul după doi iepuri, ar fi vulgar... un loc comun. Cea mai simplă abordare în cazul tău e să faci mișto. Să TE râzi… Dar, să nu fii tu acela. Ci, altul. Căci, mai e unul, ins celebru, unde cele două erau mamă și fiică - Belami. Iaca, o ficțiune…și nu prea. Dar, să nu literaturizăm.
Ai luat cea mai înțeleaptă decizie. Plângând. Autosacrificiul. Nu te răzgândi! Viața te va răsplăti! Să știi că și eu iubesc viața. Și, dacă rămâneai cu amanta, cu Mădălina, tot așa-ți spuneam. Nu, fiindcă aș fi duplicitar. Nu-s. Dar, dincolo chiar și de principii, e bine să lași omul să facă ceea ce simte. Să se bage, EL și numai EL, în viața LUI. Sfătuitorii de șanț, rubedenii, vrăjitoare, țuțării - fideli or ba - nu au cum să simtă ce simți tu. Chiar dacă și ei au trecut prin asta e vorba de naturi, chimii, umori, reacții mereu și mereu altele… Fără să fiu insinuant, aș zice că după tulburările psiho-spirituale parcurse, măcar ai câștigat publicitate. (Notorietate, mai corect). Nu una meschină pentru vedeta pop care ești. Nici pentru rapidist - Hai Giuleștina! Ci, pentru cazul social pe care l-ai relevat, parcurs, soluționat. Sacrificându-te. Viața ta recentă a fost un caz-școală pus pe tablă. O problemă. Și, o soluție. Au, nu cumva a fost doar o furìe?, cum zicea mamaia mea din Giulești? Furie trecătoare, pe care nici n-o s-o mai ții minte curând. Ca exemplu, cazuistică, morală, tot ce ți s-a întâmplat a fost de bine. Decent. Problema e acum. Ce faci ACUM? Ai rămas singur. Ce faci cu tine, cu sine, Kamara ?
Ai grijă!... și, nu uita - un rapidist nu-i niciodată singur! Forza ! Allez !
