Dragă Marina Voica,
Doamnă, m-a emoţionat realmente reportăjelul despre cum e privită iarna românească la Breaza, unde v-aţi retras, în comparaţie cu legendara iarnă rusească. Cu acest prilej am aflat că sunteţi bine, sănătoasă, că aţi trecut de 80 de ani, ceea ce îmi doresc şi mie şi dumneavoastră, stimaţii mei cetitori… Mi-am amintit că aţi venit în 1960 în Romania, prin căsătoria cu un român. Cred - apelez doar la memorie! - că v-am văzut la tv prima oară, cântând cu tânăra liceancă de la ”Costeasca”, Margareta Pâslaru, un cântec dintr-un film, care-i şi dădea numele. O peliculă muzicală foarte la modă, care în anii ‘60 făcea sala plină la cinematografele bucureştene de pe Bulevardul 6 Martie, fost Eforiilor şi Elisabeta, până-n comunism; revenit la moartea liderului comunist, în ’64, Gheorghe Gheorghiu – Dej; după Revoluţie, Kogălniceanu; ciopârţit apoi prin împărţeală frăţească cu bd. ”Regina Elisabeta”... Acolo, era sufletul Bucureştilor…nu la Inter, nici în Piaţa Victoriei…
Ei bine, ştiu că a urmat divorţul dvs de ”Inginerul”, cum îi ziceam noi soţului. Şi, atunci încercănată, aţi lansat ”Să nu ne despărţim”. Cântec romantic, melancolic-dureros, superb, la care însă ne pufnea râsul, fiindcă, neputând niciodată a scăpa de accentul rusesc - şi de acel ”l” palatal - pronunţaţi comic şi nostim ”se nu ne desperţim…”. Dar ştiu că autorităţilor noastre nu prea le plăcea asta, mai ales după derusificarea ceauşistă evocată clar de Dan Ciachir …De unde se deduce că, da! vă admiram, fredonam din anii liceului, deci aţi existat! Ştiu că aţi fugit în Germania, ulterior cu soţul Viorel, parcă doctor, iar el a decedat acolo, în Germania, lucru care v-a făcut să vă întoarceţi …acasă. Adică, în România, nicidecum în URSS… Ce v-a determinat la această opţiune nu ştiu, deşi din câte cunosc aveţi şi sânge spaniol. Ei bine, nu am consultat la cele de mai sus nici o sursă, ci numai memoria mea de amator de muzică uşoară, memoria afectivă. Am compus, aşadar, ceea ce se numeşte cu un limbaj academic, o CONJECTURĂ. Cu scuzele de rigoare gândesc ca italianul când zice ”se non e vero, e ben trovato”… chiar dacă nu-i adevărat, pică bine… (tr- g.s...) . Pe scurt, imaginea cu doamna octogenară născută în Rusia, dând zăpada din faţa casei, mi se pare duioasă şi romantică. Dar, ca un vechi admirator, întreb: când a fost altfel Marina Voica? Un mare,”Sărut mâna!”
