Dragă Mitică Popescu,
În atâtea zoruri şi necazuri cu marii noşti actori care se îmbolnăvesc, se betegesc şi apoi ne părăsesc. În atâtea evenimente teatrale tragice - şi mă refer măcar la ultimul: plecarea dintre noi a lui Marinuş Moraru - şi nu numai.
După toate listele de valori, de succese, de evenimente teatrale mari, v-am cam uitat. Mea culpa! Nu avem nici un contract de publicitate sau de evidenţiere, dar, ruşine mie, că v-am neglijat. Deşi sunteţi mereu prezent la TV la o emisiune de mare succes, fiindcă acolo, nu de unul singur, înfieraţi, miştocăriţi, ironizaţi ceea ce am sesizat adesea şi eu: prostia la români. De altfel, eu am avut o emisiune la TL7abc, “Paradoxul la români”, unde prostia era acoperită, mascată în paradox, precum se vede. Am pregătită şi o carte. Dar domnia voastră şi colegii aveţi mult mai aprofundată problema. Proştii voştri sunt mai proşti decât ai noştri, mai profunzi. Ba sunt şi tradiţionali. Lupta pentru avere, avariţia (sau averiţia...) cu procesomanii şi reclamagiii lor sunt exemplare. Eu aveam doar excepţiile. Dar astea, calităţile dvs de ironist, le-am constatat/lăudat adesea pe când aveam o cronică TV... Cred că şi din această cauză v-am uitat la rubrica mea de aici. Căci şi eu am rămas uimit când am constatat că în atâţia ani de când am rubrica - 2008 - v-am omis... Sper să mi se accepte scuzele.
Fiindcă avem, prieteni, de a face cu unul dinte cei mai mari actori de teatru şi TV ai României. Aproape nelipsit din marile evenimente vizuale. Cu toată discreţia sa de care mai sus l-am acuzat implicit... Căci, cu greu uit acel Cocoşilă din Moromeţii lui Gulea, de pildă; or, culmea ironiei, securistul din “Cel mai iubit...”, rol invers decât cel din viaţă... sau atâtea personaje din teatru. Mitică Popescu... Ce am observat eu la dumnealui, e o permanentă tristeţe sau o discreţie filtrată a bucuriei, o raritate a zâmbetului, impusă de sine sau de viaţă. Când răsare zâmbetul la Mitică Popescu are în paranteză, parcă, o umbră de tristeţe. Rămasă, probabil, de la suferinţele şi umilinţele suferite în închisorile comuniste pe care le-a traversat. Alt fapt discret...
Mă mir chiar de unde aţi mai putut juca şi comedie. Oricum, la ironie zic eu, pe lângă celebrul zâmbet ironico-sarcastic din colţul gurii lui Gigi Dinică, avem şi cel mai enigmatic, trist, consacrat zâmbet la Mitică Popescu. Unul deloc studiat, mai degabă trăit...
