Dragă Novak Djokovic,
Nole, ești tenismenul meu favorit. După Ilie Năstase, desigur. La băieți. Căci, la fete se știe… Ca fratele meu ești! Mi-ai plăcut mereu. Prin ținută. Alonjă. Comportament. Temperament. Ești un model. Un idol. Un mit al poporului tău de luptători. Un mit al tenisului. Arareori ai pierdut meciurile principale. Ce să mai…? Nu uit câte satisfacții majore mi-ai dat fiind simpatizantul tău. Nu, fanul tău, nu mai am etatea… Căci, ”fan” sunt acum pentru Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, or Llosa, Marquez, Houellebecq…
Ai dispărut o vreme, Nole. Ți-am simțit lipsa. O spune acum un răsfățat de Dumnezeu cum sunt eu și generația mea, care v-a prins în ipostaza de contemporani activi. Nole, să ții minte: când unul ca tine, ca Serena, Halep, Messi, Ronaldo, Neymar, (uite, deja, amicul tău Ibrahimovici s-a scufundat) veți pleca din activitate, eu unul mă voi retrage într-o bibliotecă… cinematecă… Sau, la mânăstire. Voi trăi în fericita și amorțita ficțiune ca un fetus într-un lichid seminal. Nu sunt nici absurd, nici idiot. Știu că fiecare lucru, om, faptă au un sfârșit. Dar, ce a fost cu tine ieri?
Ai jucat greoi. Cu cine? Cu un ”wildcardiac”. Ca și Simona noastră cu halterofila aia puberă, tancul USA... Dar măcar ea a câștigat! Statistica recentă a reveniților după ceva pauze e contra ta. Căci, Șarapova a revenit cu bine. Serena a re-intrat pe cai mari. Revenirea ta - o catastrofă! Nu știu ce să zic. Tu marele, mitul Nole… contra unui oarecare din calificări, pe care teoretic îl puteai bate cu o mână într-un sictir. Și, uite că el te-a dovedit. Pe vremuri, zic eu, chiar de terminai o sticlă de șliboviță înainte, tot îl dovedeai. Și acum…? Noi, românii, avem o baladă, Miorița. Numai acolo, ea, mioara, era ușor dezabuzată, tăcea, adică nu behăia, iarba nu îi mai plăcea, avea o digestie anemică. Tu? Ca Miorița noastră ai fost, Nole! Față cu un nipon-american. Nu te-am văzut niciodată mai obosit, vai!, mai neputincios. Ca o babă! Mai rău: ca un moș! Poate fi începutul unui sfârșit? M-ar durea, deși eu credeam că mai poți… Am văzut cât de nervos erai. Când ceea ce îți ieșea mai ieri, azi fu rateu jenant. Lucruri pe care le făceai așa cum îți bei cafeaua de dimineață, acum au fost de nefăcut! Nu te recunoșteam. Ziceam că nu ești tu. Ci, o fantoșă paralitică, scuză-mi metafora. Gafe peste gafe, ”duble”, lipsă de control, ambiție, voință. Un ins terminat. Către fine așteptam ”efectul spanacului la Poppey Marinarul”. Să servești așii ăia otrăviți, să lovești letal. Nimic. Tabula rasa. Nici o amintire din trecut. A doua arenă din lume (!) s-a umplut pentru tine, Nole! Îmi e greu să dau un pronostic privindu-te azi. Ce sper, însă e doar Minunea ce vine de Paștele nostru ortodox. Să înviezi precum Isus!
