Dragă Rapid,
Sunt un om ajuns la o etate. Am crescut de la vârsta de trei zile în Giuleşti. Giuleşti -Sârbi. Am făcut studiile la şcoala elementară din cartier şi liceul la ”Doamna Stanca” din cartierul CAM, fostul conac al boierilor Grant. Am locuit cu părinţii tot în ”Sârbi”, pe vremea facultăţii. Abia în 1976 mi-am luat un apartament în Militari şi m-am mutat. Dar, hai să ne înţelegem, eu sunt rapidist născut, iar nu făcut! Lucru pe care mereu i l-am repetat îndărătnicului domn Copos care dimpreună cu multe rele, însă, a scris istorie pentru noi.
Bunicul meu, Ghiţă Crăciun, maistru la Griviţa, a fost rapidist, el rămăsese până prin anii 60 tot la denumirea de CFR Bucureşti. Apropo, apoi ne-am numit şi ”Locomotiva”. Când veneam de la un meci el mă întreba ”Ce a făcut, mă, Chefereul?” Tatăl meu de-al doilea şi cel care m-a crescut de la 3 ani, Dumitru Marin-Unu - un înger - m-a dus de la 5 ani pe stadion. În potcoavă. Era prieten cu Valentin ”Tinel” Stănescu, căruia eu îi trăgem la poartă, visându-mă jucător mare în tricoul alb-vişiniu, cel cu dungi verticale. Nu am reuşit decât să fiu un campion pe Capitală şi vicecampion naţional la lupte greco - romane juniori…la categoria 49 kg…
Am deschis ochii pe echipa Dungu - Dodeanu, Stancu, Macri - Bodo, Neamţu - Copil, Seredai, Olaru, Georgescu, Filotti. Ulterior, când mai mergeam fără tata, m-am împrietenit cu sibianul Vasile Văcaru, extremă stângă, şi mai ales cu nea Take Macri care după meci îmi dădea bani prin gardul stadionului să-i cumpăr de la cofetăria Crângaşi bomboane Vinga. Cu dânsul am mai vorbit şi vara trecută. Era la Paris, deşi avea 92 de ani… E un fenomen acest om…
Îmi amintesc toate astea, ca să-mi crească nostalgia. Căci totul - totul se petrecea pe Stadionul Giuleşti. Unde s-a jucat ultimul meci, urmând ca stadionul să se demoleze. De ce? Să se facă unul modern! Şi nu se putea face unul aparte. Zona Pasteur e generoasă, trebuie să demolăm templul sfânt al rapidiştilor? Dar ştiu că latru şi plâng degeaba. Pe vremea ailaltă, când s-a demolat podul Grant am făcut un grupaj decent în SLAST în care eu şi alţii anume Nichita Stănescu, Traian T. Coşovei, poeta Ioana Proca ceream salvarea fizică măcar a unui tronson. Nici vorbă, tot fierul podului s-a topit la Oţelul Roşu. Blasfemii. Căci aşa ştie românul să-şi conserve valorile - le rade de pe faţa pământului. Sunt bolnav, nu pot merge, dar în ziua meciului am trecut de două ori prin faţa stadionului care se pregătea pentru ultima partidă. Apoi m-am dus acasă, am văzut meciul şi am plâns ca un copil. Adio, stadion Valentin Stănescu! Adio, Giuleştiule de legendă!
