Exclusiv! Eliza şi Cornel Ilie: povestea nunții lor
O poveste de dragoste cu cântec, spusă într-un interviu acordat în exclusivitate de cei doi, după ziua cea mare. O viaţă de întâmplări pe o stradă din centrul Bucureştiului. Acesta e Cornel Ilie. Un zâmbet peste umăr şi doi ani de dragoste.
Aşa începe povestea lui cu Eliza. O blondă frumoasă şi veţi vedea, genul de fată deşteaptă. 40 de ani de viaţă. Vreo 20 de ani de cântece. Şi doi ani de dragoste. Viaţa alcătuită din cifre şi o premisă: „O scoatem la capăt!“.
La ce te gândeşti?
Cornel: Legat de ce? De căsătorie sau în general? Acum, pentru că am făcut pasul acesta cu căsătoria la care m-am gândit o perioadă, mă gândesc la ce vom face noi, ca trupă, la toamnă. Ca familie ştiu exact ce am de făcut mai departe. Acum mă gândesc la familia cealaltă.
Acolo aveai un coleg, care nu mai e. N-am înţeles ce s-a întâmplat.
Eram patru iniţial. Victor, Alex, Nicu şi Cornel. Vunk deci. Deloc original numele format din iniţialele noastre.
Mă rog...
În 2004 a plecat primul băiat în America. A câştigat la loteria vizelor.
A fugit în America!
Da. E bine, are trei copii. Şi în 2008, a mai plecat un băiat, Alex, în Germania. Cel despre care spui tu.
Acum am înţeles „Vreau o ţară ca afară“, să nu-ţi mai plece oameni din formaţie.
(râde) Acum s-a întors în formaţie unul din Canada.
Cornele, dragostea o las pe mai târziu. Te ajung din urmă refrenele.
Povestea cu piesele e aşa: multă lume nu se regăseşte în ele, dar până la urmă o să ajungă acolo, la ele. La mine a fost premonitoriu, am lăsat dragostea cât s-a putut de târziu. Până la 40 de ani.
Până când, dintr-o 1000 de flori colorate, tu ai ales.
(râde) Nu ştiu câte au fost. Am avut poveşti de dragoste mai lungi ca aceasta. Ne ştim de doi ani. Totul a funcţionat atât de bine, încât acesta era pasul firesc, nimic forţat. Dar poate acum, trecând prin multe momente îţi stric întrebările.
Nu se strică aşa uşor.
S-a întâmplat să cântăm la nunţi şi cu ideea asta plecam: „băi, n-aş vrea să fie aşa“. Foarte rar am văzut o nuntă să-mi placă. Mai e o treabă, pe mine, pe la 12 noaptea, mă ia somnul. Sunt un om de zi, mă trezesc la şapte dimineaţa şi după 11 mă ia somnul. Cum să fac eu să nu ajung să stau toată noaptea treaz? Am zis să adun toate exemplele proaste pe care să nu le urmez şi am făcut o petrecere de zi.
Mie aşa mi s-a părut tot timpul. Cum le e nunta, oamenilor le e şi viaţa, e o sinteză a felului lor de a fi.
Se poate, e un shortcut la felul cum îşi explică viaţa. N-am urmărit ce-a fost după, la nunţile unde am cântat. Ştiu doar la cele la care am fost invitat, foarte puţine. A fost şi o problemă legată de asta, am constatat că ne trebuie naşi. Şi nu prea aveam prieteni căsătoriţi. Mi se părea important ca cei prezenţi acolo să plece cu ideea asta: „Oamenii aceştia au sens“. Asta mi-am dorit să se întâmple şi la noi. Să găsim un mod de a fi fireşti, să se simtă că ne bucurăm că facem asta, că nu trăim un pas întâmplător. Cererea a fost pe 31 martie.
A fost emoţionată sau ai fost previzibil?
