Îi recunoașteți? Fotografii inedite din copilăria marilor actori români
Îi recunoașteți? Sunt marii actori ai României. Și ei au fost copii, iar Click! vă prezintă astăzi câteva fotografii inedite cu cei care ne-au bucurat de-a lungul vremii. Unii nu mai sunt printre noi, însă amintirea lor e vie în memoria noastră datorită a ceea ce au lăsat în urmă. Alții continuă să „ardă” pe scenă și să ne însenineze zilele.
Marele actor George Constantin, care s-a stins în 1994, la vârsta de 60 de ani, mărturisea în revista „România Pitorească”, în octombrie 1990: „În visele mele cele mai frumoase îmi apare casa nașterii, o lume miraculoasă, neîntinată, cu toate obiectele știute din copilărie, ca un loc secret, intim, rezervat în permanență evadărilor din prezentul deseori obositor”, mărturisea George Constantin într-un interviu acordat
Fiu al Elenei și al lui Tănase Constantin, George Constantin s-a născut pe 3 mai 1933, în București, în cartierul Regie. Cum tatăl său era șofer la Fabrica de Țigarete, familia acestuia locuia într-o casă aflată în apropierea locului de muncă. Prin urmare, locul fascinant al copilăriei, casa unde avea să vadă lumina zilei și viața avea să capete contur se afla într-o zonă mărginașă a Bucureștiului interbelic, locuită, în primul rân,d de oameni muncitori, lucrători la binecunoscuta Regie de Tutun, potrivit www.georgeconstantin.ro.
Perioada de ședere în cartierul Regie, alături de sora sa, Maria, și de părinți, avea să fie destul de scurtă. Un eveniment nefericit, decesul tatălui, aducea cu sine imposibilitatea de a rămâne în casă (era doar locuință de serviciu). Mama, împreună cu cei doi copii, se va muta într-un alt cartier bucureștean: Ghencea, dar amintirea casei din Regie îl va urmări toată viața, „păstrată în suflet ca reprezentând cel mai curat, cel mai pur lucru din lume”, își amintea George Constantin într-un interviu.
Un alt mare actor român, Grigore Vasiliu Birlic apare într-o fotografie făcută în anii de liceu (al doilea din stânga, în picioare - sursa foto: http://aarc.ro/). Birlic a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum şi în filme.
Numele de naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa „Birlic”, jucată la începutul carierei sale. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor de pe strada Pârâul Târgului din Fălticeni. În copilărie a vrut să se facă clovn la circ, dar a fost tempestiv potolit de către tatăl său. A absolvit în anul 1924 cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A murit la vârsta de 65 de ani, în anul 1970.
Ștefan Iordache apare într-o fotografie alături de colega sa de bancă și prima dragoste, Bobi.
Mama actorului, Elena Iordache, povestea despre acesta că „era timid. Nu prea mergea cu copiii la joacă, pentru că băieții îl băteau. Îl apăra soră-sa, Ileana. Când ieșea afară, stătea pe vine cu mânuțele la spate, sprijinit de gard, să nu se murdărească. De mic era curat și cochet. Îl purtam cu hăinuțe gen marinar și sandale cu șosete albe. Călca din piatră în piatră, să nu se stropească. A învățat bine până în clasa a VII-a, când m-am trezit că și-a amânat examenele pe toamnă. Se îndrăgostise de o colegă de bancă, Bobi. Profesorii mi-au spus să nu mă îngrijorez, pentru că o să-i treacă. Așa s-a întâmplat. Și-a luat examenele cu notă mare. Port cu mine o poză, care mi-e foarte dragă: el, la serbare, în clasa întâi, împreună cu ceilalți copii, îmbrăcați toți în alb, cu șepcuțe pe cap, parcă erau rândunici. În față, ca întotdeauna, stătea Fănica. De atunci, profesorii i-au spus „rândunica, cap de rând”. Sunt mândră de el. Toată lumea zice că e cel mai mare actor. Așa scrie într-un ziar”. Ștefan Iordache a decedat la vârsta de 67 de ani, în 2008.
În august, se împlinesc doi ani de când actorul Marin Moraru ne-a părăsit, la vârsta de 79 de ani. La şcoală, Marin Moraru era Marinuş şi nici mai târziu n-au ezitat prietenii şi colegii de facultate sau de scenă să-l strige astfel. S-a năsut pe 31 ianuarie 1937, o zi care nu i s-a părut deosebită până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian şi a descoperit în paginile lui că în anul respectiv, fix în acea zi, ningea la Sinaia „cu fulgi mari cât vrabia“.
Pentru el a fost o adevărată revelaţie, iar în cartea „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul a povestit: „Această personificare a zilei mele de naştere mi s-a întipărit în minte şi ori de câte ori mă gândesc la ea văd pufuri mari de nea căzând din cer“. În primii ani de viaţă a locuit în Rahova, în Bucureşti, o zonă săracă cu puzderie de case mici, unde oamenii văruiau conştiincioşi pietrele din care se construiau rondurile din jurul copacilor. A crescut într-o familie cu două surori şi mama lor era casnică, iar tatăl vopsitor de vagoane, angajat la CFR. Marin Moraru a învăţat să vorbească şi să scrie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când veştile proaste se ţineau lanţ: unchiul lui a murit pe front, la fel şi rude de-ale vecinilor şi prietenilor. Pe lângă toate astea, vedea că ai lui şi alţii trăiau în sărăcie. Deşi auzea o mulţime de lucruri despre „acest eveniment catastrofal pentru omenire“, tragediile, mai povestea el, parcă nu-l atingeau, căci era prea mic şi nu le înţelegea.
În aceeași carte, „Suntem ce sunt amintirile noastre”, Marin Moraru a scris atât de frumos despre copila Oana Pellea care avea să devină și ea actriță: „Am păstrat vie în memorie o amintire despre Oana Pellea din perioada în care făceam vacanțele la Costinești împreună cu familia lui Amza. Pe la ora 11.00, băteam în geam la familia Pellea strigând „Măi, Amzule, hai la plajă, hai, că-i târziu!”. Oana sărea din pat în picioare, cu cearceaful ridicat, grâseind dojenitor: „Vrei să mă vezi goală?” Sau, când am gustat din pufarine, să văd și eu ce mănâncă cu atâta poftă, am auzit-o imediat pârându-mă mamei ei, Domnica: „Marin mi-a mâncat din pufarin”. „Marin” rima cu „pufarin”, iar felul în care o spunea ea avea o dulceață extraordinară datorită faptului că grâseia. Nu mi-am închipuit atunci că fetița aceea de patru, cinci ani o va interpreta pe soția mea în piesa „O noapte furtunoasă” jucată la Teatrul Odeon, pusă în scenă de Alexandru Dabija. Ea a fost Veta, iar eu eram Jupan Dumitrache. „Rrr”-ul acela nu mai există. A fost șters prin exerciții, dar eu nu pot să-l uit, e sunetul tinereții mele.”
Gigi Căciuleanu a povestit că a descoperit dansul „prin noțiunea de libertate, la vârsta de... 4 ani”.
„Mama mea, Mira (noi toți îi ziceam Minta) m-a dus la lecții de dans dintr-un motiv foarte egoist: eram tare neastâmpărat, mă mișcam tot timpul prin casă, într-un du-te-vino zăpăcitor. Așa că m-a dus binișor pe strada Frumoasă, la Școala de dans, undeva în apropierea „Casei cu pisici”. Așa îi spuneam eu pe-atunci palatului Enescu, splendoarea aceea de casă străjuită de cei doi lei mari din piatră. Lecțiile de dans pentru copii erau ținute pe-atunci de Nuți Dona, o frumusețe de femeie - fosta Miss România. Din prima clipă a sosirii mele la clasă, am fost foarte impresionat de niște „doamne” seducătoare, care aveau vreo 10-11 ani, îmbrăcate cochet, cu „tutu”-uri, și stăteau înșirate la bara de dans. După prezentări, am fost dus și eu la bară. Nu mi-a plăcut acolo. Am început să urlu, și-atunci Nuți Dona m-a luat în brațe ca să mă consoleze. Și-n acea clipă, văzându-i mai de-aproape ochii aceia albaștri și părul acela blond, mi-am luat inima în dinți și am cerut-o în căsătorie. Pe-atunci ceream toate doamnele în căsătorie. Acuma - pe nimeni! Formula era: „Vrei să fii nevasta mea?”. Nuți Dona, observând că eu nu sunt deloc receptiv la „structuri foarte aride”, m-a luat deoparte Și mi-a zis: „Hai sĂ ne Închipuim că ești pe un maidan și te joci cu mingea!”. Am fost de-acord și am improvizat ce mi-a venit mie în cap. Am inventat atunci, pe loc, câteva mișcări care i-au plăcut dragei mele profesoare. Așa am început dansul, și așa am gustat, din plin, din minunea numită libertate”, a povestit pentru revista „Formula AS”, marele coregraf și dansator.
