In Memoriam Didi Prodan
M-am culcat devreme miercuri seara. Așa că pe la 12.55 m-am trezit. Am redeschis laptopul și m-a izbit un bici peste față, ochi, urechi, o știre care vorbea despre Didi Prodan la trecut. Am crezut că mai dorm, i-am trezit pe ai mei din somn și am urlat: ”A murit Didi Prodan!”
Incredibil. La 44 de ani, numai 44 de ani! Ardeleanul ăla înalt, luptător, dârz. Se va spune: ”una dintre primele «victime» ale noii conduceri a Frederației Române de Fotbal”. S-a și spus deja că, «trădat de Iordănescu, s-a simțit părăsit de colegii de generație în lupta cu federația». O afirmă chiar presa de azi… Nu cred că astea l-au doborât pe puternicul sportiv care era Prodan. Daniel. Didi. Exista precis o altă cauză de altă natură. Ascunsă. Cum să mori la 44 de ani de un infarct provocat de supărare, cum? Nu pot să cred, nu mi se pare firesc. Deși, ceva a fost….
Dar, nu despre asta vreau să vorbesc azi, acum, la câteva ore după moartea sa, căci nu e nici 2 noaptea când scriu. Refuz să vorbesc despre el ca victimă. Nu e momentul. Și poate că nu-i va mai da nimeni dreptate. S-a dus. Căci, la toată epurarea marilor nume ale României fotbalistice din primii ani ai secolului XXI, a Generației de Aur, a fost singurul care a reacționat cu vehemență, cu multă patimă. Cu prea multă patimă. Și asta, zice-se, l-a pierdut. Dar eu îl compar cu un alt luptător și cogener - Prunea. Care combate la fel. De aceea, zic, nu e momentul de a vorbi despre aceste urâte fapte ale vieții.
Didi, ca fotbalist, nu cred că a priceput ce valoare a avut. A fost mai mare decât se credea. Vedeți-i faptele. Cele de pe teren. Un jucător unic. Cu un simț al apărării superdezvoltat. Combativ. Am fost și eu atunci în America. L-am văzut. Am vorbit. I-am văzut determinarea de luptător. De erou… Cu un psihic fabulos, căci de asta mă mir. Și, eu cred că Didi avea o anume sensibilitate. Una mai puțin sesizată. Psihică. Ascunsă. Care uneori – nu pot spune ”adesea”, căci nu i-am stat mereu alături - se vedea pe fața lui. Era ceva care-l supăra de când s-a lăsat de fotbal. Parcă-și vedea și grăbea moartea de azi, nenorocita de moarte. Asta și nu altceva, îl făcea să se refugieze într-o carapace, într-o lume a lui. Una artificială. Era alt Didi. Părea distrat, melancolic, para cu o veselie nereală. Acum, e un Didi liniștit. Dar niciodată împăcat…
