L-am iubit şi l-am urât, acum îl plâng
Eram colegi la Flacăra, pe mine, un ins cu patru ani mai mic ca el, mă bântuia miserupismul faţă de moarte, ce e aia, iaca un lucru care li se întâmplă celor foarte bătrâni, ce treabă avem noi cu ea?
Adrian o lua mereu în calcul, ţinea cont de ea încă de la vârstele tinereţii, sfidărilor de tinereţe. Uite, că acum am înţeles de ce: intuia că va pieri de tânăr.
Căci, să nu spuneţi că a avea 67 de ani este o vîrstă la care se moare, la care un om, mai ales un poet, o sensibilitate fabuloasă, un luptător ca el ar trebui să-şi pună armele-n cui şi să spună gata, plec!
Există nişte intuiţii de la Pronie, vedeţi că parcă s-a grăbit să se însoare de tânăr, să procreeze de tânăr, să aibă copii, apoi nepoţi, apoi strănepoţi.
Formidabil destin să apuci la circa 60 de ani să fii străbunic. Nu e deloc un sentiment ruşinos, e fabulos, cu nişte satisfacţii rare.
Da, parcă te grăbeai, Poete, să vezi totul gata şi să pleci. De ce te grăbeai, numai Domnul ştie, dar ai făcut totul cu o viteză, de altfel, cu care gândeai, citeai şi scriai poezie, scriai articole.
Îmi aduc aminte că la Amfiteatru, mi s-a povestit, dictai două articole diferite la două dactilografe, concomitent. Te grăbeai, te grăbeai Adrian: isteric, ,,nebuneşte, inuman.
Ca să ajungi unde? La hohotul cinic al Diavolului. Dar acesta nu e un reproş. Căci, în scurta-i viaţă, merita mult mai mult.
Adrian Păunescu a lăsat extrem de multe lucruri în urmă, "şi mai bune şi mai rele, şi noroi şi stele", ca să-l citez.
Mărturisesc că am început prin a-l iubi, adula la un moment al tinereţii, apoi l-am urât, ne-am urât cu aceeaşi intensitate; apoi am înţeles amândoi vorbele minunate ale lui Zaharia Stancu, citate adesea de alt colos al poeziei, Nichita Stănescu: suntem prea bătrîni şi nu mai e timp de împăcare.
Poate că de atunci am reînceput o prietenie sinceră, echilibrată, ne gratulam adesea pentru câte un text publicat, comentam marile mişcări sociale ale vremii şi mai ales ale ţării, la care Poetul nu a fost niciodată indiferent; ba, mai evocam, deplângeam câte un coleg, prieten, confrate, dispărut dintre noi.
Acum, nu mai am cu cine să te deplâng, prietene Adrian!?
George Stanca
