Lorelai, gest imens de recunoștință pentru cei care au ajutat-o să câștige marele premiu
S-a născut fără mâini şi fără femur la ambele picioare, e numai de-o şchioapă, însă Dumnezeu a pus în ea tot talentul, optimismul şi forţa cu care prea puţini dintre noi se pot lăuda. Vorbim despre Lorelai Moşneguţu, fetiţa de 14 ani care vineri seara a câştigat marele premiu de 120.000 de euro de la „Românii au talent” (Pro TV).
Lorelai Moşneguţu îşi merită cu adevătat titulatura de „cel mai talentat român”. Cu doar două degete, şi acelea de la picioare, fetiţa cântă la pian, la chitară, scrie şi desenează. A publicat 10 cărţi, are o voce superbă, joacă în piese de teatru, a câştigat zeci de diplome şi trofee, iar vineri seara a primit cea mai mare recunoaştere de până acum – trofeul „Românii au talent”. După o noapte în care a răspuns la sute de mesaje, în care a râs şi a plâns de fericire, ieri, Lorelai şi mama ei ne-au vorbit despre cum au ajuns aici, despre viaţa lor de până acum şi despre planurile de viitor.
- Click!: Cum te-ai simţit în momentul în care s-a pronunţat numele tău, pe scenă, şi ai fost desemnată câştigătoare?
Lorelai: Nu-mi venea să cred, a fost un vis. Nu mă aşteptam să ajung aici, pentru că toţi concurenţii au fost extraordinari. Sunt super fericită. M-am culcat abia pe la 4 dimineaţa, încercând să răspund la sutele de mesaje de la prieteni, colegi, profesori...
- Te-ai gândit ce vei face cu marele premiu de 120.000 de euro?
Vreau să-mi iau un apartament cu două camere în Bucureşti. Mi-ar plăcea să fie pe lângă Gara de Nord, la etajul 1, că poate se mai strică liftul. Pe uşa de la intrare vreau să gravez numele tuturor celor care m-au ajutat să ajung aici, de la echipa „Românii au talent”, juriu, producători, până la Mirabela Dauer, Luminiţa Anghel, Maria Ciobanu şi alţi prieteni de suflet. Mobila va fi una personalizată, pentru nevoile mele, eu având 1,20 metri înălţime. La Târgovişte, unde locuim noi, avem mobilă normală.
- Ţi-ai propus să te muţi în Bucureşti?
Sunt în clasa a VII-a, clasa a VIII-a o voi face tot în Târgovişte, apoi mă gândesc să încep liceul în Capitală.
- Ce alte bucurii ai vrea să-ţi mai faci cu banii câştigaţi?
Mi-ar plăcea să-mi iau un telefon mai performant, să călătoresc în mai multe ţări unde să-mi promovez cărţile, să merg la mare luna viitoare şi restul să-i donez unor oameni nevoiaşi. Pentru că nici un câştig nu va fi câştig dacă nu faci la rândul tău bine celor din jur.Mama Vio: Ar mai vrea ea la Disneyland, însă e cam periculos, neavând mânuţe să se ţină. Va trebui să mai mergem la nutriţionist să ne îndrume spre un stil alimentar potrivit ei, deoarece a luat cam mult în greutate. Ea ar mânca orice, în condiţiile în care nu face mişcare suficientă. În rest, e un copil sănătos, niciodată nu a fost nevoie să o duc la spital.
- Ce poate să facă singură şi cu ce o ajutaţi dvs.?
Ea, la picioare, are câte 4 degete: două mari, puţin depărtate, şi două mai mici. Pe acestea din urmă nu prea le poate folosi, doar cu cele două degete mari face totul: scrie cu o dexteritate fantastică, desenează, cântă la chitară, la pian... În schimb, eu o ajut la spălat, pieptănat, schimbat, îi dau să mănânce pentru că nu ar putea cu picioarele şi nici nu e igienic. Are nevoie în permanenţă de ajutor şi, peste un an, după ce punem la punct apartamentul din Bucureşti, mă voi muta şi eu cu ea.
- Cum a învăţat să-şi folosească picioarele?
Încă de când avea câteva luni îi agăţam jucăriile mai sus, ca să o forţez să-şi întindă picioarele după ele. Apoi i-am pus un creion între degete şi am învăţat-o să scrie. La 5 ani desena foarte bine şi ştia alfabetul. De vorbit, însă, a fost mai greu. Până acum doi ani a făcut logopedie, de-aia am dat-o şi la teatru. A avut nevoie şi de motivaţie, de încredere. De la trei ani, o puneam să îşi spună în faţa oglinzii „sunt frumoasă, sunt deşteaptă şi voi ajunge celebră”. Până la 6 ani a spus zilnic în faţa oglinzii aceste cuvinte. E deviza ei în viaţă şi iată că s-a împlinit. Cea de-a doua deviză pe care o repeta în faţa oglinzii e „cad de 10 ori şi mă ridic de 20 de ori”, pentru că, până la 4 ani nu se putea ridica în picioare. A treia ei deviză e „trăiesc cu intensitate fiecare clipă, fac nu ceea ce-mi place, ci îmi place ceea ce fac”.
- Se plânge vreodată că îi e greu?
Îi ceream să pronunţe acele cuvinte zâmbind. Iată că zâmbetul face parte din ea mereu. E un copil pozitiv, de multe ori mai puternic decât mine. Ea ne spune: „nu există probleme, există soluţii”.
- Lorelai, crezi că viaţa ta se va schimba de acum?
Va fi, poate, mai uşoară, dar ştiu că nimic în viaţă nu obţii fără efort. Aş vrea să fac pedagogie şi să mă fac profesoară într-o şcoală de copii cu dizabilităţi. La muzică nu voi renunţa niciodată.
Ei s-au clasat pe locurile 2 şi 3
La preselecţii, Mihaela Rădulescu a apăsat butonul auriu pentru Lorelai, trimiţând-o direct în semifinală. Nu a dezamăgit. A trecut mai departe, iar în marea finală de vineri seara a emoţionat o ţară întreagă. Fetiţa fără mâini a cântat melodia „Rise like a phoenix” (n.r. Ridică-te ca pasărea phoenix) şi a pictat în acelaşi timp, iar telespectatorii au votat-o în număr mare, desemnând-o câştigătoare. Locul doi a fost ocupat de grupul OK World Wide, iar Fang Shuang s-a clasat pe locul al treilea.
Eduard Antal a câştigat premiul de originalitate în valoare de 10.000 de euro.
Mama Vio a înfiat-o pe când avea două luni
Lorelai a fost abandonată de părinţi la naştere şi adoptată, pe când avea două luni, de Viorica Pârvan, un asistent maternal care a fost impresionată de povestea micuţei. Mama Vio a ajutat-o să scrie, să citească, i-a dat încredere în ea. Astfel, în ciuda handicapului sever, fetiţa e un munte de talent: a publicat 10 cărţi, participă la olimpiade de biologie şi de geografie, are aproape 50 de diplome şi de trofee din muzică, teatru şi pictură şi de câţiva ani e „copilul de trupă” al Batalionului 114 Petru Cercel.
