Memento Mori - Ştefan Iordache
Născut pe 3 februarie 1941, Ștefan Iordache ar fi făcut acum 77 de ani… Prea puțin, având în vedere faptul că unii colegi au trăit sau trăiesc cu mult mai mult. Și, citez măcar două nume celebre: Beligan, Draga Olteanu-Matei, Dorel Vişan și Florin Piersic. Mult prea puțin față de imensul său talent. Față de energiile creatoare consumate… căci de aici se trage totul - de la energie. De la cea consumată pentru a trăi, a crea, a jubila întru facerea de frumos…
Ștefan a avut o chimie mai rapidă, a ars prea iute, exagerat de iute. El a fost din stirpea aceea biblică a făcătorilor de bine. Și cum am mai adăugat - de frumos. Care tot bine este. Și, el a ars făcând bine. Bucurând milioane de oameni cu arta sa, milioane de români cu piesele de teatru și filmele la care a fost activ, prezent. Și, nu neapărat prezent ca număr, cât mai ales consistență. Roluri de primă importanță, titular, de prim-plan… Printre lucrurile care l-au tarat a mai fost și un dar de la Pronie - dragostea de viață, de oameni, de prieteni, bucuria de a se asocia cu ei - sociabilitatea, de a se amuza, distra, de a petrece cu semenii. Pentru a evita asocierile vulgare adesea - cum era cazul lui Nichita - lui și lui Dinică, dragul lui prieten, le-am atribuit categoria de comeseni.
Comeseni de geniu. Mesele lor erau ”ospețe zeiești” nicidecum chiolhane lumpenproletare. Acolo era spirit, era academie, nu alcoolizări de bodegă. Erau întâlniri mitice. Pentru o singură viață, aici, poate lui Ștefan i-ar mai fi trebuit alte trei vieți. Dar, câtă lume pricepe că a consuma energie din talent, pentru scenă, film e nevoie apoi de diverse compensații, chiar exagerări… bref - sacrificiu.
Îmi amintesc, am fost martor, după premiera la ”Cel mai iubit dintre pământeni” de la Sala Palatului toată echipa s-a mutat la Șarpele Roșu. Conform cu finalul filmului. Cu Gigi Dinică, Șerban Marinescu, genialul regizor, ș.a. s-a petrecut toată noaptea. Acolo erau niște draperii zdravene care te fereau de lumina zilei. La un moment, ajungând pe lângă o fereastră, am atins draperia. M-a izbit ceva puternic în față. Era lumina zilei… Prânzul. Lucru care m-a făcut să plec, totuși, la redacție. Pe la 5 seara - 17 ora CFR - primesc un telefon de la Ștefan. ”Dezertorule, ne-ai lăsat aici, stânga-mprejur!” I-am regăsit în formație completă în jurul țambalului fermecat al unui puşti mic și brunet - ”ăsta cântă și Beethowen la țambal…” - nimeni altul decât marele - azi! - Marius Mihalache. Gașca s-a spart abia… spre dimineață…Povestesc asta tocmai ca să se priceapă că astea nu erau vulgarele beții, chiolhane, paranghelii, ci terapii post-act, decompensări artistice.
Nemaiavând ce să-i urez plecatului amic Ștefan Iordache, îi dedic o libație…două…trei cu un Soare roșu din Dealul Bolovanu’…
