Mihai Ghiță: ”Satul românesc moare uşor-uşor!”
Prezentatorul emisiunii „Asta-i România” de la Kanal D a început o nouă serie de reportaje despre oameni extraordinari și arta lor, în cadrul campaniei ”România de tezaur”. Mihai Ghiţă ne-a povestit despre îndeletnicirile bunicii sale, ce înseamnă această emisiune pentru el şi ce-și dorea, copil fiind, să se facă atunci când va crește mare.
- Click!: Cum s-a născut campania „România de tezaur”? A cui a fost ideea?
Mihai Ghiţă: Cred ca s-a născut din nevoia noastră, a tuturor, de a ne întoarce la esenţă. Ma uit pe telefon de fiecare dată când mă sună bunica mea şi mă gândesc: «De câte ori va mai suna? De câte ori o să mai am unde să mă duc? De câte ori am unde să mă întorc?» Şi cred că toţi ar trebui să ne gândim să ne întoarcem un pic la tot ce a fost al nostru, la rădăcini, la tot ce e frumos şi care pare aşa… desuet. Pare că e urât să îţi placă o ie, să îţi placă o poartă de lemn făcută româneşte. Dar ele sunt ale noastre, ne aparţin. Şi ar trebui să ne bucurăm că le avem. S-a făcut o întreagă tevatură în Romania despre sculptura lui Brâncuşi, care, până la urmă, ţine de identitatea noastră. Lumea a vorbit de “o piatră”. Nu este o piatră, este o valoare! Aşa şi cu oamenii ăştia, sunt tezaure vii. Sunt patruzeci şi ceva de suflete care reprezintă un tezaur pe două picioare. Este minunat să îi ai, să îi iei, să vorbeşti de ei, cât mai poţi să vorbeşti despre ei. Pentru că odată cu ei, se duce şi meştesugul, arta lor şi asta este trist. Măcar să rămână câteva mărturii video cu cine au fost, ce au făcut şi de ce trebuie să ne scoatem în faţa lor pălăria.
- Cât te implici în realizarea unor astfel de reportaje?
În afară de faptul că îmi pierd nopţile gândindu-mă la cum e mai bine să îi pun în valoare pe oamenii ăştia, în afară de faptul că mă gândesc toată noaptea dacă e bine, dacă e rău, cum am putea să vorbim mai frumos despre ei, mă implic cu realizarea textelor. Întotdeauna, textele îmi aparţin. E relaţia mea cu oamenii de acasă. Încerc să le spun eu povestea pe care o prezint în emisiune.
- Ai încercat şi tu câte una dintre aceste meserii uitate?
Mi se pare că e o artă care se învaţă de foarte mic, e un meşteşug plin de migală, care nu e pentru aiuriţi ca noi, ca mine, care încearcă să facă totul foarte repede. Răbdarea o mai găseşti doar la oamenii de la sat, care încearcă pe prispa casei să facă un meşteşug, de cum răsare soarele şi până apune soarele. Ei au trăit pentru a face ceva, pentru a munci, pentru a scoate ceva din mâinile lor. Aşa i-au învăţat bunicii, părinţii – că mâinile trebuie să lucreze.
- Crezi că oamenii satului le uită sau le înlocuiesc cu alte îndeletniciri noi?
Cred că aici este o discuţie mai amplă. E vorba de zone ale ţării, e vorba că dacă te duci la sat o dată la şase luni, observi cum oamenii se duc, cum curţile se golesc, cum iarba ia locul florilor, cum casele încep să cadă, cum din cinci oameni pe stradă rămân trei, cum din trei mai rămân doi... Este un şoc pentru mine, de fiecare dată când mă duc la bunica mea, pentru că observ cum satul românesc moare uşor-uşor. Şi, odată cu generaţia asta frumoasă, pe care noi nu ştim să o apreciem, se duce o mare parte din ceea ce suntem noi. O să devenim cetăţeni universali, cu obiceiuri universale, fără să mai avem identitatea asta românească, ce este dată de obiceiurile acestea.
- Bunicii sau părinții tăi ţi-au arătat astfel de îndeletniciri?
Bunica întotdeauna muncea. Făcea botoşi foarte frumoși, ne făcea ilice, ne făcea pulovere. Ţin minte că era un fel de ritual al ei: întotdeauna se trezea de la ora 3 dimineaţa şi, inevitabil, îşi aprindea lumina, dar numai pe perioada iernii… Îşi instala un război imens în mijlocul casei şi auzeam numai mişcarea lemnului. Şi făcea tot felul de pături superbe! Numai că de vreo zece ani l-a urcat în pod, pentru că şi pentru ei, marfa asta chinezească, care vine din afară, este mai la îndemână. Iar o pătură românească se ţese într-o lună. Ei sunt bătrâni, nu mai pot, nu rămane nimeni în urma lor care sa instaleze un război în mijlocul casei. Şi războiul, şi lada de zestre a bunicii sunt în podul casei.
- Ce meserii dintre cele vechi ţi-au făcut cu ochiul sau te-au atras?
A încercat să mă înveţe să fac ceva, dar a fost foarte greu. Bunica mea nu are multe clase, dar totul din razboiul ala era o maşinărie plină de fizică, plină de unghiuri. Îţi trebuia o memorie de aur, pentru că ea lucra la un moment cu fire de lână din 32 de culori într-un singur loc. Şi mă uitam cum croşeta culorile acelea. Niciodată nu am putut să înţeleg rostul. Nu am putut să prind meşteşugul. Cred ca m-aş fi făcut olar, totuşi. Îmi place. Olăritul te calmează. E incredibil cum lutul acela în mâini capăta sens, formă.
- Care crezi că e «meseria» pe care românii nu o vor uita niciodată?
Cred ca cea de rapsod. Pentru că, fie că e populară, fie că e pe alte ritmuri, doina românească s-a transformat… Doina româneasca era un plâns. Oamenii se duceau în vii, se duceau în porumb şi plângeau. Cei care aveau probleme acasă încercau să-şi spună cumva amarul. Toate doinele noastre sunt, de fapt, jelanii. Doina nu cred că va muri vreodată.
- Ţi-ai fi dorit să locuieşti la sat?
Am locuit la ţară, am locuit cu bunica mea – am crescut cu bunicii mei. Dar n-aş mai putea trăi acolo. N-aş mai putea, pentru că satul românesc nu îţi oferă confort, perspective. Satul românesc te chinuie. De fapt, autorităţile fac asta. Nu ai apă, nu ai gaz, canalizare. De-aia satele s-au golit, oamenii fug în Spania, fug în Italia. Şi nu rămân decât căţiva oameni cu un primar care îşi face burta mare şi portofelul gros, iar sătenii sunt lăsaţi să zacă în neajunsuri. Un copil care rămâne în sat este condamnat să rămâna la coada sapei.
- Atunci când erai mic la ce visai sau ce-ţi doreai să faci când vei crește mare?
De la 7 ani, luam câte un ziar şi îl citeam în faţa unei oglinzi. Nu am vrut să fac vreodată altceva decât ce fac acum. Am ştiut de mic ce vreau, am ajuns să fac aceasta profesie. Nu am avut planul doi vreodată – “Vreau să fiu avocat”, “Vreau să fie constructor”…
