Monica Bîrlădeanu: „Nu cred că ar ieşi vreun mare film din viaţa mea“
Nu-i uşor să-i pui întrebări, e dintre femeile pentru care n-ai tu întrebări câte răspunsuri are deja. Să recunoaştem, uneori ni se face dor de ea.
O întrebam pe Monica despre cum se poartă un succes, despre cât de greu e să duci un succes. Mă îndoiesc că e simplu, fie şi pentru că te instalezi în el, după care instinctul îţi cere să creşti miza. Nici succesele nu se trăiesc uşor. N-am mai întrebat-o despre cât de greu îşi poartă o femeie frumoasă „povara“ asta estetică. N-am mai întrebat-o, pentru că am întrebat-o mai demult. Citeam răspunsurile ei, scrise de undeva departe, din America. Le citeam şi mă gândeam că o femeie frumoasă, dacă nu construieşte şi-n interior, devine obositoare. Aşa cum te-ai uita zilnic la un răsărit superb, fie el şi de pe Santa Monica Mountains. Se devalorizează, începe să indispună. Trebuie ceva în plus, trebuie privit în compania cuiva. I-am trimis Monicăi un set de întrebări simple şi m-a rugat să reevaluez un pic. Şi a avut dreptate, a răspuns la cel de-al doilea set. Ceea ce, însă, aş vrea să-i spun în timp ce citeşte interviul e că deja îl am pregătit şi pe cel de-al treilea. Dar să mai treacă nişte ani.
Dintre toate cele care ai fost de-a lungul anilor, dintre toate cele pe care le-ai lăsat în urmă, de care ţi-e cel mai dor?
Monica Cred că mi-e dor de o perioadă, mai degrabă, cea a liceului, în care existenţa era destul de simplă, grijile relativ limitate la performanţele la matematică, de exemplu, la ordinea din propria cameră sau la competiţia cu colega de bancă. Iar comunicarea dintre oameni era directă, mult mai directă. Eram destul de interiorizată atunci şi asta presupunea mult visat cu ochii deschişi, mi-e dor de descoperirea lumii prin ochi noi şi naivi.
Între Monica Bîrlădeanu, cea care erai în România, şi Monica Dean, cea care ai devenit acolo, e vreo diferenţă?
E foarte interesant că, deşi „Monica Dean“ a fost folosit doar pe creditele câtorva filme, la sugestia agentului meu, nu mă recomand niciodată aşa şi nici nu există în niciun act acest nume, el a rămas, cumva, în memoria oamenilor. Unora, pentru că li se pare încă exotic, altora pentru că are potenţial ironic. Sunt fix Monica Bîrlădeanu şi acolo, şi aici, dacă e să ne referim strict la numele pe care-l folosesc. Dar dacă vorbim de diferenţe la nivel de identitate sau de percepţie despre sine, atunci pot să-ţi spun cu onestitate că da, au existat sigur la un moment dat. Aveam senzaţia acum câţiva ani de co-existare în mine a cel puţin două versiuni ale aceleiaşi persoane: una mult mai auto-protejată, închisă şi eliptică, care se activa când venea în ţară, şi o versiune perfect relaxată, asumată şi deschisă, pe care o vedeam cel mai des aici, în America. Cea închisă avea de-a face mai mult cu frica de-a nu greşi în faţa unor oameni care te cunosc, de-a nu fi inadecvat, de-a nu vorbi cât să te expui la riscul de-aţi citi propriile indiscreţii în ziarul de a doua zi, de-a nu fi judecat. Cred că ştii despre ce vorbesc. Dacă mă uit înapoi, acum ştiu sigur că nu avea nicio legătură cu ţara sau cu oamenii, ci mai degrabă cu mine şi felul în care s-au metabolizat în memoria mea câteva episoade neplăcute. Însă, cumva fără să-ţi dai seama, în „fundal“, într-un mod absolut silenţios, timpul şi experienţele de viaţă cicatrizează memoria unor „accidente“ care te-au lăsat vulnerabil şi te ajută să-ţi gestionezi mult mai bine fobiile şi să-ţi domini fricile de alţii sau de proiecţii imaginare ale unor situaţii „delicate“ în care te-ai putea afla. Iar punctul în care n-am mai simţit niciun fel de diferenţă între cine sunt aici, acolo, sau oriunde în altă parte, a fost momentul în care m-am simţit un om liber.
Citește pe www.okmagazine.ro restul acestui interviu exclusiv!
