Scrisorile lui Stanca: De profundis George Ţărnea
Pe măsură ce distanța de timp dintre anul plecării sale și azi crește, dimensiunea Poetului crește și ea. Și, mai e ceva. Sentimental.
Cu toată prezența statuii sale dominând Râmnicu Vâlcea - ridicată de prieteni devotați, cu sprijinul verișorului Mugur - un Țărnea ca un împrat roman pedestru, nevoia de el e la fel. Și, crește ori de câte ori calc prin urbe... Îl găsesc mereu. Îl salut. Mă îmbrățișează. Dincolo de "Poetul iubirii", de artistul hieratic, ce s-a abandonat timpului ca un aventurier al metaforei catifelate și parfumate, ca un Don Quijote al versului, George era și om. Un tovarăș de drum. Un cavaler. De masă rotundă. De picnic liric... Un companion de elită. Un comesean care, spre finele vieții, "trăgea targa pe uscat". Stăteam nopți la masă și nu mai gusta nimic. Cafeaua fără cofeină fu ultima lui Muză.
Altfel, și vorbesc din anii '70, de când ne-am cunoscut, Muza era mereu cu el. La propriu și la figurat. Era Lumina care-l făcea să strălucească. Bateria lui de energie liric-amoroasă. Bria mereu în preajma Ei. Nu contează cine era. Cum o chema. Nici că poate era mereu o alta... Era frumoasă. Minunată. Muza lui... De asta l-am "urât" celest pe George. Pentru frumusețea și semeția fetelor, prințeselor, primadonelor, muzelor lui. Ba - o spun//scriu în premieră - și el și Nichita Stănescu și subsemnatul am avut - un timp, nu concomitent - o aceeași muză. Lui... ea i-a inspirat "Balada blondelor iubiri" . Cântată dumnezeiește de Nicu Alifantis, baladistul. Aș plusa spunând, în cazul subsemnatului, că nu a fost singura coincidență. Ne întâlneam adesea la porțile nocturne ale Iubirii... Era pe când sufocați, disperați, presați de tinerețe, de mrejele iubirii, ne concuram întru frumos. Lucru care azi mă face să mă-ntreb villionian: " unde, unde sunt iubirile de altă dat', George Țărnea?"
A plecat incredibil la un început de mai. 2003.
Îl căutam la telefon să-l critic pentru notele bune ușor date unor poeți prea amatori, la festivalul Minulescu de la Slatina. Nu răspundea. Nu avea cum. Plecase deja. Și mai aveam o vorbă să-i mai spun privind un amor vechi, urât și comun. S-a prea grăbit, George...
PS. Aceleași nostalgii pentru alți Gheorghe... Dinică... Dobrică...
George Stanca
