Scrisorile lui Stanca / Dragă Adrian Daminescu,
Apariţia ta, un ins muzical, educat de esenţă rockistică, dar şi simfonică, în palmaresul Festivalului de la Mamaia a fost un moment memorabil. Tu şi Cotabiţă.
Fan al rockului, vă consideram „trădători", dar talentul vostru a fost mult mai lesne digerat, cu fiori extatici, de marele public. V-a mirosit atunci Moculescu....
După '89, câtă vreme muzica voastră, pop-ul românesc să-i zicem, a mai fost în modă, a mai supravieţuit invaziei electronice, robotizării tehnicii, vocilor şi omului, ai fost un mare star.
Îmi amintesc cu plăcere perioada devoratoare a capitalismului românesc fleurissant şi exploziv.
Când la orice colţ de stradă găseai un miliardar, făcut din gogoşi, covrigi şi turcisme; când ne credeam eterni, bogaţi, fericiţi şi mulţumiţi, căci ne mergeau funcţiile gastrice şi hormonale... când încă eram atinşi de aripa inconştientă, delirantă a tinereţii.
Ce lucruri frumoase inhalam prin porii fericirii, ce bucurii parcurgeam la Constanţa, unde tu te-ai „repatriat"! Încă mai trăia mămica ta. Ce mese! Cu peşte prins de tine la Enisala...
Cântai la nu ştiu câte cabarete, baruri, night-uri sau cum se numeau mătuşile actualelor cluburi de fiţe.
Veneam acolo cu Lena mea, noapte de noapte şi cu prietenii ziarişti: Radu, Nicuşor, Struţu, Preda... la Nicu Terzi.
Adesea ascultam muzică la tine acasă. În laboratorul tău muzical şi sofisticat. Femeile frumoase dădeau târcoale ca bancurile de sardine, se bucurau de spectacolul tău vivant. Improvizat. Ce vecini minunaţi aveai - nu-l uit pe fotograf... - acolo, la vilă.
Şi, ce bodiguarzi! Sammy colosul cu muşchii impresionanţi, alături de o „replică" umană scovercită şi firavă ca un şerveţel, dar cu o viteză de reacţie soră cu fulgerul. Sammy care „dădea palme cu piciporul" cum îl prezentai tu...
De braţul lui se agăţa fiul meu, care apoi urca precum cu liftul. Vremuri..
Evoc toate astea, atâtea lucruri frumoase, fiindcă azi am citit prostia aia: anume că ai vrut să-ţi iei viaţa. Adi, tu ai înnebunit?
Nu pot să cred că ţie, prin anul 2000, ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Căci, spui că ai fi ajuns lângă Mădălina Manole.
Şi mai ales, pierit de „sindromul Mădălina": "Vai!, mă ignoră publicul, nu mai am succes".
Urina-s-ar albatroşii pe acel succes, mai presus decât viaţa.
Dixit!
George Stanca, pamflet
