Scrisorile lui Stanca. Dragă Benone Sinulescu,
Tot ascultându-te eu ca pe clasici, cu memoria copilului care te-a descoperit încă de la lansare… tot revenind asupra uriașelor succese… „Hai, Buzău”, „La Lenuța” sub cerdac,… cântecele alea de militărie… patrimoniu totul… mă trezii cu o obsesie.
Da, mă obsedează un cântec de-al tău. Fără nici o legătură personală cu el, asociare sentimentală. Doar cazuistică.
Tematică pentru muzica de divertisment e tema lui. Și e lucrată atât de bine, atât de sfâșietor, de măiastru dramatizat, că nu mai scap de el, aici unde mă aflu… Şi știi unde mă aflu. Sau ai uitat? Culmea! Nu e nici populară, nici ușoară, muzica. E o romanță. Dar, genială. Romanța-romanțelor. Tânăr fiind, nu m-au fascinat romanțele. Ce treabă aveam eu cu nostalgia marilor probleme ale existenței umane? Rock, pletane, alcool, folclor autentic, cămăși înflorate, flori în plete - că aveam! - folkuri, distracții, mondenisme… Când vedeam pe cineva plângând la o romanță, sau dând cu banu-n lăutar, îl asociam implicit cu beția. Și nu e așa!
O spun acum… Când, într-o discuție cu Mia Braia, prinsă-ntr-o carte, acesta țipa (drept-nedrept, nu mă pronunț) că soliștii de operă ”i-au insultat romanța”, cântând-o în stil clasic, ziceam că-i o exagerare. Nu, deși nu prea mai văd fani ai romanței decât în vechii lăutari.”Romanța e patrimoniu românesc!”, striga Doamna. Așa e! Deși, aici e clar, intervine și ceva cultură, e compusă de poeți, nu de popor, e o diferență calitativă, dar…
Când te aud cântând ”Scrisoare de la mama - Ionică, Ionică”!
Sigur, nu fac acum topul romanțelor. Căci multe și bune sunt pentru cine are urechi… O concurează ”A venit aseară mama!” la patetism. Apoi, romanțele-pastel, de toamnă tristă… nu le enumăr, dar permite-mi și mie să fiu subiectiv, fără a mă justifica estetic. Poezia îi aparține lui Puiu Maximilian, melodia, Vasile Veselovschi… liniște sufletelor lor…
Da, e simplistă… se poate și cu ghilimele… siropoasă, lacrimogenă, plângăcioasă, nu prea intelectualistă, nu prea post-modernistă deloc fracturistă. Dar tot acest melanj cu câte puțin din fiecare simțământ are doar esențe. De fruct oriental. Are duioșie. Sentiment! Mi-o plăcea mie Feuchtwanger; oi fi eu înnebunit după Tanhauser, dar ”Ionică” e de la mine din popor, de la sufletul meu. Mie-mi place povestea. Nu sunt ca Ionică; sunt de cartier bucureștean; am crescut cu păriții la un loc… Și totuși piesa, ca atare, frazarea ta… istoria… melodia… mă topesc…
Am văzut că ai avut un mare succes cu ea la norod la Chișinău. La spectacolul dedicat Marii Uniri…Mă bucur!
