Scrisorile lui Stanca / Dragă Mădălin Voicu,
Cum faci de-i faci, nene? A, nu, procesul tehnologic îl ştiu şi eu, şi un analfabet, şi un motan.
Vorba e cum de ai curajul să spui a şaptea oară "femeie, păstrează-l, îl recunosc!", sau pur şi simplu, scurt: "îl cresc!".
De aia, fără mişto, te admir! Aici eşti ca Dolănescu atunci când a luat hotărârea să-l recunoască pe Dragoş al lui.
Semn de mare bărbăţie! Omenie! Că, la urma urmei, ce lăsăm? Un om, un pom - tu ai lăsat deocamdată, iată, şapte la primul capitol - o carte, un concert, un disc.
Restul, minerale: pippi-kakka, muci&flegme! Iaca, urme ale trecerii noastre prin lume.
Dar cele mai frumoase, spectaculoase şi cele mai creştineşti, splendoarea unei existenţe, sunt tot urmele lăsate prin copiii noştri.
Să vezi tu, să recunoşti în fiecare câte ceva din tine. (Şi din mamă, dar eu vorbesc de tine, acum).
Unul e melancolic, cum să zicem că erai în puştie, calitate reprimată de durităţile vieţii; altul e talentat la muzică; unul la vioară; altul la pian, trombon, piculină. Poate că vreunul - sau, Doamne fereşte, toţi! - e "gipsy-lover" ca tine.
Adică, futăcios, să-nţeleagă şi babele... Că o dată nu te-am văzut şi eu, mă Mădăline, cu vreo nasoală, boccie, inestetică.
Numai trufandale. Boboace. Rouă de dimineaţă. Frumuseţi de frumuseţi, cum e şi viitoarea mamă, pictoriţa. Să trăiască neamu' matale!
Dar, ce mă oftică pe mine e un lucru pe care ţi l-am mai reproşat: acela că ţii morţiş să te dai ţigan.
Or, eu te ştiu cu un comportament şi cu o educaţie tipice de român.
Din tată mare artist - artist, nu hartist! - şi mamă boieroaică sadea, nu muhaia.
Şi de-aia mă supără, în patriotismul meu nebun, că vrei să măreşti populaţia României cu 7 ţigani. Adică s-o diminuezi cu tot atâţia români...
Deşi, cel puţin, ştiu că acela care-ţi poată numele, Mădălin "Segundo", e leit tu. Domn. Băiat giorno...
Aşa că stau liniştit! Şi, în clasicul şi contemporanul stil european, tolerant, aşa, de secol XXI, îţi urez din tot sufletul să-ţi trăiască puradeii.
C-or fi ei români sau ţigani! Oameni să fie. Că oameni... din ce în ce mai puţini.
George Stanca, pamflet
