Scrisorile lui Stanca: Dragă Marius Mihalache,
A uluit, electrizat sala, lumea, juriul, chiar şi pe graţiosul constipat Petre, măy! Mai puţin pe mine. Căci, eu îl ştiu de când veneam la voi acasă şi lucram la producţia „Ges Romano" . Prin 2003. Atunci m-a uluit, am rămas perplex de ce simţ al ritmului are. Bătea în perne, pe masă, pe computer, în cratiţe, în... tot, dar cu talent. Care vine de la ambii părinţi. Dar simţul ritmic, de percuţionist, se moşteneşte de la tine, Marius.
Căci ţambalul e tot un instrument de percuţie. Lorin s-a născut „la de-a gata". Dintr-un preaplin. Tatăl tău, Emil, mare violonist, stră-străbunicul: „Tata-Mialache din Muşineşti" de Fierbinţi; unchiul, Andrei, mare acordeonist; alte rude fiind Nelu Ploieşteanu... Plus mama, Mirela, o delicată solistă de muzică lăutărească. Ce să mai, un imperiu, o dinastie întreagă de muzicieni. Observi, am spus „muzicieni".
Nu muzicanţi... sunt nişte nuanţe. De fapt, ce mă mir eu? Mă uit la Lorin cum bate la tobe, tot aşa cum mă uitam la tine în nopţile câştigate - nu pierdute! - de la „Şarpele roşu". Nu uit cum Ştefan Iordache l-a luat pe Gigi Dinică, atunci după lansarea filmului „Cel mai iubit dinte pământeni" - care se termina cu îndemnul „Hai la Şarpele Roşu!" - să te vadă pe tine, minunea de ţambalist, care cântai bijuterii ale muzicii clasice. Nu uit cum cheful a durat două nopţi şi o zi la mijloc. Nea Gigi, dorind să te îmbrăţişeze, după ce te-a ascultat în piciore, a căzut cu tine în braţe pe ţambal... Erai la fel ca Lorin. Sau el la fel ca tine... modest, mic de stat şi poate mai firav, dar cu talentul pe frunte.
Nu mă laud, dar ştiind rădăcinile lui Lorin nu m-am îndoit nici o clipă de talentul lui. Era o chestiune de timp. Şi acum, că a devenit bruscamente un star, ai grijă de el ca de tine, Marius! Mai ales să nu alunece pe panta fals rozalie şi fără sens a manelismului care îi va aduce sigur, un profit uşor şi rapid. Mai dă-te exemplu, spune-i cum ai rezistat tu... Şi sper să-l salvezi...
George Stanca
