Scrisorile lui Stanca. Dragă Rona Hartner,
Te ştiu de mică. Şi nu ascund că te simpatizez, îmi placi. Pentru nebunia şi temperamentul tău; pentru exploziile de energie, spontaneitatea şi inventivitatea ta. Pentru fizicul tău apetisant, provocator… şi ambiguitatea-ţi: nu ştiu când eşti femeie, când copil… În plus, ai o limbă de exprimare scenic - lasă româneasca! - ceea ce nu e de colea. Aşa că m-am ”anchietat” când am aflat ce ai păţit dansând la ”Uite cine dansează!”. Unde e rupere de oase. Zici că au contract cu vreun spital de ortopedie în lipsă de clienţi. Mai ales, pacienţi cu nume.
Experienţa mea: eram un dansator nebun, nu stăteam locului: rock&roll, toate nebuniile ritmate, dansam şi cazacioc, şi Zorba, jur! Odată, spre 40 de ani, am clacat. Înţepenit! Nu te mai joci, nene! Ce să-ţi spun?, că am fost la ”Odată-n viaţă”, - şi m-aş mai duce… - dar, acolo aveam de dat din picioare la o ”oşenească” , nu era mare lucru. După repetiţia generală şi emisie-n direct nu am mai fost om. Trei zile-n pat. Şi, atenţie!, eu am făcut lupte de performanţă, …mă rog, nu din cele dure, ale lui Sandu, mai blânde: li se spunea ”clasice”, apoi ”greco-romane”, dar lupte, nene! O mai fi având ceva-n memoria ei, fibra mea musculară, şi tot am suferit! Dansul e de dansat des şi foarte des… ca o meserie, să te ţii de ea. Uită-te şi tu în jur şi vezi câte victime au apărut, de zici că eşti la camera de gardă. La Urgenţă. Cred că tebuie să schimbe ceva în regulament. Mă gândesc nu numai la tine şi la frumoasele tale picioare - dar, Rona, nu numai pentru ele te admir eu… - ci şi la alte victime. Iată, Monica Davidescu nici acum nu s-a reparat. Contuzii, întinderi, reparaţii de menisc, tendoane, ligamente… Oana Botez, Anca Serea, Sandu Lungu, Tu - cimitir de oase, nene!...
Şi, ce vă mână pe voi în luptă? Banii? Gloria? Ineditul? Ratingul ăla nenorocit, care a ajuns să domine, terorizeze, omoare ceea ce azi numim ”societatea spectacolului”, o ţară-ntreagă?
Zău, mă bucur că graţie Ştefanei Samfira, fiica lui Florin Zamfirescu, am revăzut cu studenţii ei ”Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?”. Metafora aia existenţială; lupta nebună pentru un amărât de premiu; maratonul dansului ce mi-a dat sentimente de milă &compasiune de mult uitate. Că, asta văd eu – evoluat şi stilat, of course! - la protevismul ăsta de ultimă strigare: un inestetic chin!
Ai grijă de tine Rona, şi de oasele tale! George te iubeşte…love…
