Ştefan Iordache ar fi împlinit 78 de ani. ”Ceea ce trăim e o manea. De prost gust”
Ştefan Iordache a rămas pentru totdeauna în memoria publicului prin rolurile din „Hamlet“, „Richard al III-lea“, „Alex şi Morris“ sau „Barrymore“, dar şi pentru interpretarea memorabilă a personajului Victor Petrini din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni“. La 10 ani de când a dispărut dintre noi, vă propunem să citiți ultimul interviu acordat de marele actor.
Ştefan Iordache s-a născut la 3 februarie 1941, la Calafat și a murit la 14 septembrie 2008, într-un spital din Viena, Austria. Marele actor a avut o carieră de aproape jumătate de secol în teatru, film şi televiziune. Iată câteva fragmente din ultimul interviu acordat de Ștefan Iordache revistei Confidenţial, preluat de Ziarul Metropolis. Iordache recunoștea atunci că este mâhnit și că a ales să nu se mai implice, pentru că întreaga viață a societății se transformase într-o telenovelă.
- Reporter: E ultimul interviu?
Ştefan Iordache: Da. Şi nu numai atât, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
- De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sunt mâhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toţii în vânt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decât să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
- Dar sunteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă. Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
- Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată (este vorba despre casa de la Gruiu)
Da. Acest loc este ca o mână. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul «Glissando». Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lângă pivniţă. Apoi încă două mii, după Revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
- Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
- Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cât mâna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
- L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu sunt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii. Trebuie cântat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cânte.
- E o tradiţie cântatul vinului?
Nu, dar cred că, decât să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
- V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cârciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cârciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului. Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei. Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de Teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus. (…)
- Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
- Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cârciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, până când am vândut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cârciumă, zisă “La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
- Aveţi nostalgii?
Nu am decât nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi târziu am înţeles asta. Dar fiecare vârstă are rostul ei.(…)
- Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cât pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute până aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărâmate de basculante, nu de cataclism. Suntem de râsul Bangladesh-ului.
- Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-ți spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lângă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pământ e ca mâna mea stângă, Mihaela e ca mâna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
- Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Citește și:
Iubirile Irinei Petrescu. Adorată de Ştefan Iordache şi Adrian Pintea, a murit singură
