Cum te terorizează şefii pentru a te obliga să îţi dai demisia
Hărţuirea psihologică a angajaţilor de către şefi duce la adevărate drame existenţiale. De multe ori, colegii colaborează cu „torţionarii“ împotriva „victimei“, de teamă ca ar putea ajunge în locul ei. Puţini dintre cei afectaţi de violenţa psihologică la locul de muncă ştiu că sunt victimele mobbingului. Agresiunea apare când şeful nu te dă afară, dar te determină să pleci.
Fostă angajată a unei companii de logistică, Cristina D. (36 de ani) a suportat luni în şir umilinţele la care a supus-o şefa ei. Nou-venită în companie, şefa şi-a intrat repede în atribuţii şi a început să-şi „testeze" autoritatea pe subalternii ei, după cum a relatat pentru adevarul.ro.
„Pur şi simplu nu suporta să vadă în jur competitori, oameni care, potenţial vorbind, i-ar fi putut lua locul. Eu aveam experienţă mai mare decât ea, aveam un CV beton şi fusesem prima propunere pentru postul pe care îl ocupa ea. Numai că cineva de la vârf, în ciuda recomandărilor şefilor mei direcţi, a spus «nu». Aşa a venit, pe pile, ea", povesteşte Cristina Nu doar CV-ul „beton" a fost balastul care a tras-o în jos: „Simplul fapt că arătam bine a fost un motiv în plus să se uite urât la mine. Doamna era foarte departe de perfecţiunea fizică, dar compensa printr-o excesivă dorinţă de dominaţie."
Cristina a început să primească mai multe sarcini decât îi permiteau orele de program. La început, a văzut în acest lucru o formă de apreciere. Dar mustrările tot mai dese, nejustificate şi exagerate, de care avea parte în faţa colegilor au făcut-o să înţeleagă că nu era vorba despre apreciere. „Mi s-a atribuit, indirect, chiar calificativul «tâmpită»." „Cât de tâmpită poţi să fii ca să scrii un deviz ca ăsta?", a întrebat-o şefa ei, în timp ce cei patru colegi de birou, neobişnuiţi cu asemenea manifestări, şi-au băgat nasul în hârtii.
Colegii, aliaţii şefului
„Mă simţeam jignită şi furioasă că eram umilită pe nedrept. De câteva ori m-am încuiat în toaletă ca să plâng pe ascuns. Colegii îşi dădeau seama, erau chiar jenaţi de ceea ce se întâmpla". Când unul a încercat să-i ia apărarea, şefa a marcat decisiv şi premonitoriu opoziţia dintre superior şi subordonat: „Cine ţine cu ea, ca ea va păţi". Cei care dăduseră semne de uşoară solidaritate s-au retras speriaţi că şi-ar fi putut periclita poziţia. Cei cu care Cristina avusese câteva conflicte în trecut au simţit că este momentul să o atace şi ei, în felul lor. „În pauza de masă şi la fumoar plecau fără mine. Simţeam foarte acut că prezenţa mea în grup devenise stânjenitoare. Eram din ce în ce mai deprimată şi mai convinsă că locul meu nu mai este acolo. După câteva luni, mi-am depus demisia", povesteşte Cristina. Ea mai spune că nu a acţionat pe cale juridică împotriva şefei sale pentru că nu ştia că acest tip de comportament este unul discriminatoriu ce poate fi pedepsit.
Şi cazul lui Mircea G. (40 de ani) este relevant. Angajat din 2006 ca operator al unei firme de marketing research, Mircea a lucrat timp de patru ani pentru această companie. La începutul lui 2010, firma a început să concedieze o parte din personal. Mircea ar fi trebuit să primească şase salarii compensatorii în urma desfacerii contractului de muncă încheiat cu angajatorul. Numai că atunci când a fost chemat la departamentul de Resurse Umane, i s-a spus altceva: „Este mai convenabil pentru ambele părţi să-ţi dai demisia şi să te reangajăm cu un salariu echivalent, pe un contract de colaborare pe perioadă determinată de un an".
„Era o modalitate prin care compania, lipsindu-se de serviciile mele la cererea mea, nu ar mai fi fost obligată să îmi plătească salariile compensatorii. Era o capcană, evident! Am refuzat să semnez hârtiile care erau gata pregătite şi mi s-au pus pe masă."
