Dani Coman: «Am plâns toată noaptea!»
"A fost noaptea cea mai cruntă din viaţa mea. Şi totul a început frumos pe Marakana, plină de oameni entuziaşti şi de speranţă. Sârbii ne-au primit bine: ne-au aplaudat imnul, iar la al lor corul a fost divin. Mi s-a făcut pielea de găină, dar i-am simţit pe băieţi decişi să scoată un rezultat bun", deschide Dani povestea dezastrului.
Esti suporter? Click aici si spune-ti parerea pe forum!
„Ne-au luat tare din prima. Poate că şi noi am intrat prea liniştiţi; nu depindeam de acest rezultat, nu exista o motivaţie asemănătoare cu a lor. După golul doi, al lui Pantelici, s-a rupt totul. Ne-am tăiat, în timp ce ei prindeau puteri. Tribunele erau în delir, nu se auzea decât zgomotul acela uluitor, care-i făcea să vină peste noi ca un tăvălug. Erau peste tot, parcă ieşeau din pământ, precum soldaţii care au câte 5 vieţi la jocurile pe calculator. Pe margine, Răzvan urla la noi, ne făcea semne, dar cine-l mai asculta? În acele momente mi s-a făcut frică. Dar o frică unică, pe care sper să n-o mai simt în viaţa mea, pe care n-o doresc nici duşmanilor mei: frica de a-mi lăsa onoarea de sportiv şi de român călcată în picioare, jena de a da ochii cu oamenii de pe stradă care mă vor secera cu privirile lor triste, sătui de câte îndură în viaţa de zi cu zi. Frica de penibil, frica de grotesc!", îşi aduce aminte tremurând Dani.
„La vestiar a fost cea mai apăsătoare tăcere la care am fost martor. Toţi colegii aveau lacrimi în ochi. Toată noaptea am plâns în pernă. Mă întrebam ce se întîmplă cu mine, cu ce am greşit în viaţă ca să păţesc aşa ceva. Joc fotbal de la 8 ani şi nu credeam că sportul poate fi atât de trist uneori. Perete în perete era vestiarul sârbilor. Noi eream ca morţii, iar de la ei se auzea gălăgia unui acordeon ivit ad-hoc şi care parcă ne spărgea timpanele. După 20 de minute, am vorbit cu soţia. Nici nu mai ştiu ce ne-am spus. Acum îmi doresc să-mi iau în braţe fetiţa, Maria Carina. E singurul mod care mă va face să uit de acest coşmar, pentru care cer iertare tuturor", încheie, parcă din nou cu lacrimi în ochi, portarul naţionalei.
Are toată familia în spital
Puţini ştiu că una dintre explicaţiile evoluţiei de la Belgrad a lui Coman e faptul că portarul naţionalei a traversat pe plan personal o perioadă extrem de grea.
Fotbalistul a făcut, câteva luni bune, naveta de la Braşov, unde se antrena cu echipa de club, la Bucureşti, unde avea grijă de soţia sa, Loredana, pe care a internat-o în spital datorită unor complicaţii apărute la sarcină.
Mai mult decât atât, Dani era măcinat şi de problemele de sănătate avute de soacra sa, bolnavă de cancer. Ca şi cum aceste lucruri nu constituiau o povară destul de mare, fotbalistul s-a confruntat şi cu boala tatălui său, paralizat de mai mult timp.
«Şi dacă noi eram 15, tot ne băteau»
„Cu fiecare gol, parcă îmi adunam ruşinea din plasă. Cred că şi dacă eram 15 tot ne băteau, iar dacă meciul mai ţinea 5 minute probabil mai încasam. Nici nu mai realizez când am luat al cincilea glonţ, aşteptam doar să se termine tortura. Nimeni nu mi-a reproşat nimic şi, înainte de a spune alţii clasicul "toţi suntem vinovaţi", eu îmi spun mie însumi cât sunt de vinovat. Pentru că sunt", a spus Coman.
