Ce țară poate revendica friptura?
De la Japonia la Argentina și până la Statele Unite, națiuni din întreaga lume și-au pus amprenta asupra acestui preparat din carne de vită, transformând friptura într-o destinație culinară în sine. Oameni din întreaga lume consumă friptură, iar unele țări o consideră chiar fel național, scrie BBC. Dar poate vreo cultură să revendice cu adevărat această masă primitivă ca fiind a sa?
Nu, dacă luăm în calcul lunga istorie a cărnii de vită. Picturile rupestre arată vânători de bovine timpurii, iar dovezile arheologice sugerează că populațiile din zona Stonehenge consumau carne de vită încă din anul 2500 î.Hr. Astăzi, țările din întreaga lume și-au pus propria amprentă asupra acestui preparat, integrându-l în identitatea lor culinară. Iată șase națiuni unde friptura este o destinație în sine.
Argentina
Carnea de vită a fost adusă în Argentina de coloniștii spanioli în secolul al XVI-lea, care au eliberat vitele pe întinsele câmpii ale Pampasului. Gaucho-ii au creat parrillas, grătare improvizate din metal, iar gătitul lent pe foc, cunoscut ca asado, a devenit o tradiție centrală și o sursă de mândrie națională.
„Friptura face parte din identitatea noastră, este foarte importantă”, spune bucătarul argentinian Francis Mallmann pentru BBC.
„Fie că este vorba de o bucată premium sau de ceva simplu, important este să fim împreună și să vorbim despre viață, politică, fotbal, prietenie.”
Astăzi, asado este o reuniune socială de weekend, care începe cu gustări și organe, urmate de bucăți mai consistente.
„Tira de asado – coastele subțiri cu os – sunt elementul central”, spune Mallmann, subliniind că acestea cer experiență pentru a fi gătite corect.
Sosul chimichurri este nelipsit, preparat din pătrunjel, oregano, usturoi, chili, oțet și ulei de măsline. La masă se adaugă frecvent pâine, salate, empanadas și alte tipuri de carne, precum chorizo.
Japonia
Carnea de vită a intrat în dieta japoneză abia după secolul al XIX-lea, când guvernul Meiji a încurajat consumul de carne pentru a imita Occidentul, devenind cu adevărat populară după Al Doilea Război Mondial.
Au apărut steakhouse-uri de lux, iar fermierii japonezi au început să creeze propriile rase de bovine. Varietăți premium precum Kobe, Wagyu și Ōmi au devenit simboluri ale calității, atât în Japonia, cât și la nivel global.
„Frumusețea marmorării, puritatea grăsimii și precizia gătitului sunt foarte apreciate”, spune chef Haruka Katayanagi.
„În acest sens, friptura din Japonia a evoluat într-o bucătărie care pune accent pe măiestrie și pe caracterul ingredientului.”
În restaurante, friptura este adesea preparată pe cărbuni sau pe plită, chiar în fața clienților.
Katayanagi spune că, acasă, friptura este gătită de obicei într-o tigaie, cu sare și piper, la final adăugându-se unt sau sos de soia. Este servită frecvent cu orez alb și supă miso, structura unei mese japoneze complete.
Italia
Dacă un preparat din carne domină Italia, acesta este bistecca alla Fiorentina, friptura tradițională toscană, tăiată gros, datând din perioada Renașterii.
De-a lungul secolelor, această bucată masivă a devenit un simbol al bucătăriei toscane și al socializării, dar și un ritual culinar într-o țară definită puternic de bucătăriile regionale.
„Bistecca alla Fiorentina nu este pentru o cină delicată în doi și nici pentru o masă simplă în familie. Este un motiv de sărbătoare”, spune măcelarul Dario Cecchini.
„Celebrăm viața care a fost sacrificată pentru a ne hrăni.”
Carnea provine de la vitele Chianina, recunoscute pentru blana lor albă. O adevărată bistecca alla Fiorentina este tăiată din zona lombară, în formă de T (T-bone).
În privința dimensiunii, „este cel mai dezbătut subiect din Toscana”, spune Cecchini.
„Ar trebui să cântărească cel puțin un kilogram și jumătate, dar depinde de mărimea animalului și de numărul de persoane.”
„Cea mai bună metodă este cea simplă, tradițională: fără condimente, fără sare, fără ulei.”
La masă, clientul adaugă sare și ulei de măsline extravirgin, dar prima îmbucătură trebuie să fie simplă.
O friptură bună nu are nevoie de nimic – fără sosuri sau alte adaosuri. Se savurează cu un vin roșu toscan excelent.
Brazilia
Cultura fripturii din Brazilia își are rădăcinile în churrasco, termen portughez pentru carne la grătar. Stilul a apărut în secolele XVIII-XIX, când crescătorii de animale găteau carnea pe țepușe metalice lungi, condimentată doar cu sare și friptă la foc deschis.
Inițial o specialitate regională, churrasco s-a răspândit în toată Brazilia și a devenit un fel național, dar și un eveniment social important.
În restaurantele numite churrascarii, carnea este servită în stil rodízio: ospătarii taie diferite bucăți direct la masă.
Bucata emblematică este picanha, din partea superioară a pulpei. Carnea este tăiată în bucăți groase, pliată, pusă pe frigărui și gătită cu stratul de grăsime orientat spre foc.
Acasă, friptura este servită cu o varietate de garnituri: orez, fasole neagră, farofa, sosuri, salate sau manioc prăjit.
Franța
Când te gândești la bucătăria franceză, probabil îți vine în minte entrecôte (o bucată subțire de carne de vită), servită cu cartofi prăjiți crocanți. Dar există o varietate largă de preparate din vită, de la steak tartare la boeuf Bourguignon.
Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea francezilor nu consumau frecvent carne de vită; vitele erau folosite mai ales pentru muncă sau lapte. Dezvoltarea agriculturii și a transportului a schimbat situația, iar bistrourile pariziene au popularizat bucăți precum bavette și entrecôte.
Astăzi, friptura este strâns legată de experiența braseriei de cartier, fiind adesea servită cu sosuri clasice precum béarnaise sau piper. Este consumată lent, la prânz sau cină, alături de vin roșu.
Statele Unite
În cartea sa din 1973, „Breakfast of Champions”, Kurt Vonnegut scria: „A fi american înseamnă să mănânci multă friptură de vită, iar noi avem mai multă decât orice altă țară.”
Până la Războiul Civil, majoritatea bovinelor din SUA erau crescute pentru lactate sau alte produse. Totuși, imaginea cowboy-ului a devenit simbol al independenței americane.
În secolul al XIX-lea, restaurantele de tip steakhouse s-au răspândit în toată America și au dezvoltat un stil ușor de recunoscut: săli mai întunecate, porții mari și garnituri consistente, cum ar fi piureul de cartofi sau spanacul cu smântână. Treptat, bucăți de carne precum ribeye sau porterhouse au devenit foarte populare.
Porterhouse-ul, supranumit „regele fripturilor”, este o bucată mare de carne care combină două tipuri diferite de friptură: filet mignon și New York strip, separate de un os în formă de T. Este considerat un preparat scump și spectaculos, simbol al culturii americane a fripturii.
