Cine a fost Fanny Tardini, actrița în trupa căreia Mihai Eminescu a fost sufleur
Fanny Tardini s-a născut în Trieste, în anul 1823 (alte surse indică 1830), fiind fiica unui italian și a unei actrițe de origine franceză. În urma deschiderii unei agenții de vapoare la Galați de către tatăl său, întreaga familie, împreună cu cei doi copii, Fanny și fratele său, Alfredo, s-a stabilit în România.
Copilăria și, ulterior, mare parte din viață și le-a petrecut la Galați, orașul de pe malul Dunării devenind centrul activității sale artistice. Debutul în teatru a avut loc în 1850, când Fanny a urcat pe scenă în trupa lui Costache Caragiale, jucând alături de actorul Mihail Pascaly. După destrămarea companiei în 1855, actrița a început să joace în provincie, având din 1852 autorizație pentru a profesa ca actor ambulant.
În 1859, alături de frații Ion și Alexandru Vlădicescu (cu Alexandru s-a căsătorit ulterior), Fanny Tardini a înființat propria trupă de teatru. Artista a pus în scenă numeroase drame şi melodrame, având creaţii remarcabile în „Maria Tudor”, „Două orfeline”, „Căderea oraşului Missolonghi”, „Cerşetorii în haine negre”.
Fanny a fost o susținătoare activă a repertoriului românesc. A interpretat cu fidelitate comediile lui Vasile Alecsandri, rămânând în memoria publicului mai ales prin rolul din „Partida de concină”, piesă scrisă special pentru trupa Tardini-Vlădiceanu.
Începând din 1864, împreună cu compania pe care o conducea, a avut un rol important în sprijinirea acțiunilor cultural-naționale. „Nu este popor, scria artista, a cărui civilizație să nu dateze deodată cu dezvoltarea instituțiunilor de artă și știință; între instituțiunile care probă gradul de cultură al unui popor, care luminează și ajută mai sigur și mai repede calea de progres și de poleire a unei națiuni este Teatrul Național…
Ca să fie însă demn de adevărata sa misiune, ca să se poată ridica la înălțimea morală la care este chemat, trebuie întărit, susținut… căci altfel, silit de necesitate, părăsit în voia întâmplărilor, va fi silit să se susțină măgulind viciurile și pasiunile care trebuiesc a fi biciuite și, în loc de a fi templul luminii și al științei, ajunge a fi locul coruperii și al tâmpirii naționale”, relatează dosaresecrete.ro.
Mihai Eminescu, fascinat de lumea teatrului
În perioada 1864–1865, trupa coordonată de Fanny Tardini și frații Vlădicescu a susținut o serie de turnee în Bucovina și Ardeal. Spectacolele lor au avut un impact profund asupra publicului tânăr, în special asupra elevilor și studenților.
Printre acești tineri impresionați de magia scenei se afla și Mihai Eminescu, pe atunci în vârstă de doar 14 ani. Fascinat de lumea teatrului, viitorul poet asista la spectacole „numai ochi și urechi. Nemișcat, pironit cu ochii asupra actorilor, nu aplauda, nu vorbea, ci numai sorbea fiecare cuvânt și fiece melodie“, își amintea Theodor Stefanelli.
Tânărul s-a alăturat trupei Tardini în calitate de sufleur și figurant, un pas care i-a deschis drumul spre compania lui Mihail Pascaly și, ulterior, spre cea a lui Iorgu Caragiale, alături de care a străbătut țara în lung și-n lat. Trupa Tardini avea să rămână legată de destinul poetului și în anii grei de boală. În 1877, într-un gest de solidaritate și generozitate, Fanny Tardini a organizat o reprezentație în orașul Botoșani, pe 15 decembrie, cu scopul de a-l sprijini financiar pe Eminescu, aflat atunci într-o situație materială precară.
Despre acele vremuri, I. Prenta, fost sufleur al Teatrului Național, mărturisea într-o scrisoare trimisă în anul 1928 ziarului Dimineața:
„Ca admirator al marelui şi nefericitului meu dascăl care a fost M. Eminescu, pe când eram în iarna şi primăvara anului 1887-1888 sufleur in trupa răposatei Fanny Tardini-Vlădicescu, iar poetul era bolnav, în căutarea surorii sale din Botoşani, venea în fiecare zi cu soare să şadă pe o bancă dinaintea Hotelului Moldavia, vis-a-vis de casa Popovici, unde era teatrul şi unde făceam repetiţiile zilnic.
Am şoptit într-o reprezentaţie, în beneficiul nefericitului, două din cele mai frumoase bucăţi ale lui: «Doina» şi «Epigonii», zise cum numai ea ştia să zică, de directoarea trupei, Fanny Tardini.
Când a intrat în scenă, singură în faţa sălii care gemea de lume, s-a emoţionat. Lacrimi, adevărate perle, îi şiroiau pe faţă, şi sta mută în faţa mea. Ca o adevărată «cârtiţă neobosită», am început să şoptesc:
«De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-sa»
După delirul stârnit în sala teatrului, cortina s-a lăsat şi bătrâna doamnă Fanny Tardini-Vlădicescu m-a luat în braţe şi m-a sărutat, scoţând un pachet de tutun de 1 leu, înfăşurat în hârtie galbenă şi mi l-a dat, spunându-mi:
– Bravo, micuţule, să trăieşti! Dacă nu erai tu în cuşcă, nu puteam să rostesc o vorbă pe scenă. Dar tu, în iubirea cea nemărginită ce ai pentru poet, ştiind pe din afară toată cartea din care trebuia să şopteşti, m-ai electrizat cu ochii şi m-ai încurajat, sugerându-mi datoria. Meriţi să fumezi tutunul pe care l-ai câştigat astă seară de la mine.
S-a stins din viață în sărăcie și anonimat
Era trecerea examenului meu de soufleur în faţa unei artiste mari şi de atunci am rămas cârtiţă neobosită. Şi acum, când sunt pensionarul Teatrului Naţional din Bucureşti, când după 46 de ani deschid modesta mea pungă ca să pun şi eu o cărămidă la monumentul ce i se înalţă poetului în iubitul lui oraş, în bătrânul Iaşi, leagănul mizeriilor ce a îndurat în viaţă, dar pe care l-a iubit ca pe o mamă, plâng de bucuria sărăciei mele, ofer o biată hârtie de 20 lei şi mă închin cu recunoştinţa elevului, marelui meu maestru şi bătrân dascăl care a fost M. Eminescu”.
După turneele de succes susținute în Bucovina și Transilvania, până în anul 1872, când s-a stabilit la Galați, trupa condusă de Fanny Tardini a prezentat spectacole în aproape toate marile orașe ale Moldovei: Iași, Brăila, Bârlad, Dorohoi, Bacău, Piatra Neamț și, desigur, Galați.
Fanny Tardini și-a încheiat cariera artistică în anul 1900, tot la Galați, orașul care i-a fost a doua casă și care i-a marcat întreaga existență. A urcat pentru ultima dată pe scenă în rolul său de suflet, din piesa „O partidă de concina” de Vasile Alecsandri, într-un spectacol de adio plin de emoție și simbolism.
Din păcate, gloria de altădată nu a fost suficientă pentru a-i asigura un trai liniștit la bătrânețe. Aproape uitată de cei care o aclamaseră în tinerețe, Fanny Tardini s-a stins din viață în condiții dramatice, pe 23 aprilie 1908, în sărăcie și anonimat.
