Copiii cu dizabilități în România comunistă. O generație condamnată la suferință, în căminele-spital ale regimului
În România comunistă, copiii cu dizabilități au fost printre cei mai expuși abuzurilor și neglijenței sistematice. Într-o perioadă în care termenul oficial utilizat de autorități era „handicapat”, iar conceptul de incluziune socială nu exista, mii de minori au fost izolați în instituții care ar fi trebuit să le ofere protecție. În realitate, aceste centre au devenit locuri ale suferinței, ale degradării și, în nenumărate cazuri, ale morții.
Promulgarea Decretului antiavort în 1966, măsura radicală prin care Nicolae Ceaușescu a interzis întreruperile de sarcină, a generat un val uriaș de nașteri. Familiile și statul nu au putut face față creșterii bruște a natalității. Copiii abandonați sau proveniți din medii vulnerabile au început să umple orfelinatele, iar cei considerați „deficienți”, „nerecuperabili” sau „inadaptați” au fost direcționați către cămine-spital, instituții izolate și rigid controlate de regim.
Istoricii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului au documentat 2.207 morți suspecte doar în patru dintre cele 29 de cămine-spital existente înainte de 1989. Specialiștii estimează, însă, că numărul real al copiilor morți depășește 15.000, majoritatea având dizabilități fizice sau psihice. Regimul îi încadra sub termenul stigmatizant de „handicapați”, fără a diferenția cazurile recuperabile de cele cu deficiențe severe, iar această etichetă îi transforma automat în cetățeni de mâna a doua.
Condițiile din aceste centre erau departe de imaginea idilică promovată oficial. Supraaglomerarea, lipsa hranei, frigul, infecțiile netratate, absența oricărui program educațional și tratamentele psihiatrice abuzive făceau ca șansele de supraviețuire ale copiilor să scadă dramatic. Mulți dintre ei mureau din cauze tratabile: bronhopneumonii, tulburări nutriționale, epilepsie, afecțiuni cardiace sau gastrointestinale.
Vieți pierdute în instituțiile regimulu
În lipsa incluziunii sociale, acești minori nu aveau acces la educație, la servicii medicale reale și nici la contact cu comunitatea. În ochii statului, ei nu reprezentau decât „cazuri problemă”, ținute la distanță pentru a nu afecta imaginea societății „multilateral dezvoltate”. Unii au reușit să se integreze în societățile în care au ajuns, alții au ajuns la periferia societății românești sau au rămas asistați pe viață în spitale pentru adulți.
După 1990, imaginile cu copii malnutriți, ținuți în subsoluri insalubre sau legați de paturi au făcut înconjurul lumii, dezvăluind dimensiunea tragediei. Deși o parte dintre supraviețuitori au fost adoptați sau integrați treptat în comunități, mulți trăiesc și astăzi cu consecințele fizice și psihologice ale anilor petrecuți în instituțiile comuniste.
La mai bine de trei decenii de la căderea regimului, responsabilitatea pentru moartea acestor copii rămâne încă neasumată, iar adevărul complet despre suferințele lor continuă să fie căutat.
