Cum a murit Constantin Tănase: „O prostie care cred că o să mă coste viața”
Constantin Tănase a trăit pentru scenă și pentru oameni. A fost o viață pe drumuri, în turnee, mereu cu gândul la spectacole, la Cărăbuș, la public. Nu știa ce înseamnă vacanță în adevăratul sens al cuvântului – oriunde mergea, era vorba despre muncă, despre artă, despre dăruire. Iar timpul liber, puținul care-i rămânea, îl dedica tot celorlalți: îi ajuta pe cei nevoiași, dona pentru școli, mergea cu daruri la orfelinate, participa la serbări modeste ale copiilor muncitorilor. O viață trăită fără extravaganțe, cu discreție și o mare generozitate, scriu cei de la historia.ro.
Avea câteva ritualuri simple care îi aduceau tihnă
În rarele momente de odihnă, Tănase se retrăgea în casa sa modestă de lângă Cișmigiu. Acolo avea câteva ritualuri simple care îi aduceau tihnă: o scurtă ațipeală după masă, o cafea turcească cu un strop de rom, salata de vară preparată după propria rețetă, un pahar de vin natural cu sifon. Nimic sofisticat. Doar firesc și bun.
„Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viața"
După război, părea că viața începe din nou. Tocmai împlinise 65 de ani și, în ciuda oboselii cronice, păstra în el speranța unor vremuri mai bune. Dar vara aceea toridă din 1945 avea să fie ultima. Pe 15 august, pe o căldură sufocantă, Tănase s-a oprit să bea o bere rece la o bodegă din apropierea Cișmigiului. Seara, a simțit primele semne ale unei răceli. Știa ce făcuse: „Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viața. Numai să n-audă Virginia”, i-a spus cumnatei sale.
Din acel moment, starea i s-a agravat rapid. A făcut amigdalită, apoi o infecție generalizată. A început să se plângă de dureri la un picior, i s-a blocat rinichiul, nu mai putea nici măcar să se bărbierească. Cu toate acestea, păstra umorul și spiritul viu: „Na, drăcia dracului, mai îmi fac și harakiri”, glumea cu grimase de durere.
„Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul”
Zăcând la pat, primea vizite de la colegi, prieteni, admiratori. Încerca să-i liniștească: „Voi n-aveți grijă de mine, lucrați mai departe, începeți repetițiile, că sosesc și eu”. Dar era tot mai clar că timpul nu mai avea răbdare. Pe 28 august, seara, l-a vizitat compozitorul Ion Vasilescu. În ciuda bolii, au schimbat câteva glume. Apoi, soția sa a încercat să-l încurajeze, dar el a răspuns, cu acel sarcasm amar care îl definea: „Madame Tănase, să vedem cine are mai multă imaginație”. Iar medicului i-a spus: „Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul”.
În dimineața zilei de 29 august 1945, Constantin Tănase s-a stins din viață. A fost depus în rotonda Ateneului Român. Timp de trei zile, mii de oameni l-au omagiat în tăcere. Pe 31 august, Bucureștiul s-a oprit: era înmormântarea. Străzile au fost pline, balcoanele, copacii, trotuarele – un oraș întreg și-a luat rămas-bun.
A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Pe piatra sa funerară, un cărăbuș vechează tăcut. Simbol al trupei, simbol al unei epoci, simbol al unui om care a râs, a iubit și a dăruit tot.
