Cum a reușit Ceaușescu să-i vândă lui Mobutu Sésé Seko tractoare și televizoare fabricate în România
În plină eră comunistă, România lui Nicolae Ceauşescu încerca să-şi impună prezenţa pe scena internaţională nu doar prin discursuri ideologice, ci și prin exporturi și relații economice. O direcție inedită a acestei politici externe a fost parteneriatul cu Africa, iar unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale acestei cooperări a fost relația personală dintre Ceaușescu și liderul zairez Mobutu Sésé Seko.
O prietenie sudată de interese economice
Între 21 și 23 martie 1972, Ceaușescu a efectuat o vizită oficială la Kinshasa, capitala Zairului (fosta Republică Democrată Congo), răspunzând invitației adresate de Mobutu Sésé Seko. Cei doi lideri își consolidaseră deja relațiile cu doi ani înainte, când Mobutu fusese primit cu onoruri în România. Atunci s-au pus bazele unei colaborări bilaterale extinse, care viza, în principal, sprijinul tehnic și economic acordat de România unei țări bogate în resurse naturale, dar lipsită de personal calificat și tehnologie.
Mobutu căuta independență
Mobutu, aflat la putere din 1965, încerca să evite influențele directe ale marilor puteri, mizând pe o politică de „nealiniere activă”. Pentru dezvoltarea internă, avea nevoie de parteneri economici flexibili și neinteresați de agende politice ascunse. România părea candidatul ideal: avea o industrie în plină dezvoltare, un lider dornic de afirmare internațională și o retorică de cooperare bazată pe „avantaj reciproc”.
În timpul vizitei lui Mobutu în România, liderul african s-a plâns că are nevoie de ingineri, doctori, profesori și mai ales de specialiști în petrol, în contextul în care belgienii nu-i oferiseră nici măcar datele despre prospecțiunile realizate anterior. Ceaușescu s-a arătat dispus să trimită experți și să pregătească tehnicieni congolezi, promițând loialitate și sprijin similar cu cel oferit altor state africane precum Algeria sau Libia.
Tractoare, televizoare și zahăr în jungla africană
În urma schimburilor diplomatice, specialiști români au fost trimiși în Zair pentru a evalua oportunitățile economice. Rezultatul? Un plan ambițios de colaborare în multiple domenii: agricultură, industrie, construcții, minerit și educație.
Printre proiectele vizate s-a numărat instalarea unei linii de montaj pentru tractoarele fabricate la Uzina de Tractoare Brașov, dar și producția de aparate radio și televizoare cu tranzistori. Se preconiza înființarea unor firme mixte pentru comercializare și service, dar și investiții în exploatarea resurselor naturale: minereuri neferoase, lemn, bumbac, floarea-soarelui și trestie de zahăr.
Mobutu, mereu cu gândul la hrănirea populației, a reiterat nevoia de porumb românesc, în timp ce Ceaușescu a insistat pe parteneriate mixte pentru dezvoltarea industriei locale.
Vizita din martie 1972 a avut și o dimensiune geopolitică. Deși Mobutu fusese anterior ostil Chinei comuniste, realitățile internaționale – în special recunoașterea Chinei de către ONU – l-au determinat să-și revizuiască poziția. L-a rugat pe Ceaușescu să medieze deschiderea unui canal diplomatic cu Beijingul. Ceaușescu, mândru de rolul său de mediator, s-a lăudat că Bucureștiul facilitase deja contactele Chinei cu Iranul și Argentina.
La despărțirea din 23 martie 1972, atmosfera era una caldă și plină de promisiuni. Cei doi dictatori stabiliseră colaborări în industrie, educație și resurse naturale. Pentru Ceaușescu, parteneriatul cu Zairul era încă o dovadă că România putea juca un rol semnificativ în politica mondială, în afara umbrei Uniunii Sovietice. Pentru Mobutu, România era o sursă ieftină de tehnologie, expertiză și sprijin ideologic.
