Clădirea emblematică distrusă de Ceaușescu într-o singură noapte. Era considerată cea mai valoroasă din Europa de Sud-Est, iar în locul ei trebuia să fie un construit un palat
Cândva simbol al spiritualității ortodoxe și al rafinamentului cultural din Europa de Est, Mănăstirea Văcărești a cunoscut o soartă tragică și controversată. Ridicată între 1716 și 1722 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, ansamblul era unică în peisajul arhitecturii românești prin funcțiile sale multiple: mănăstire, curte domnească și centru cultural de referință. În doar câteva secole, însă, acest lăcaș de cult s-a transformat dintr-o emblemă a credinței și educației într-o rană deschisă în memoria Bucureștiului.
De la vatră monahală la închisoare de temut
Declinul Mănăstirii începe în 1864, când, în urma unui decret, călugării sunt evacuați, iar chiliile transformate în celule de detenție. Văcăreștiul devine penitenciar. Ferestrele și crenelurile sunt îngrădite cu gratii, iar arhitectura originală este mutilată de adaptările pentru noua funcționalitate. Casa domnească a Mavrocordaților devine spital al închisorii, stăreția — penitenciar de femei, iar biserica este redusă la rolul de lăcaș pentru slujbele duminicale ale deținuților, scriu cei de la Adevărul.
În acest loc au fost întemnițați, printre alții, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Corneliu Zelea Codreanu, Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Viața de penitenciar a fost descrisă magistral de Mircea Damian în „Celula nr. 13”, iar poetul Arghezi a imortalizat suferințele trăite în „Poarta Neagră”.
Când a decis Ceaușescu să o demoleze
După închiderea penitenciarului în 1973, autoritățile anunță restaurarea ansamblului și transformarea sa în muzeu de artă medievală. Se restaurează casa domnească, paraclisul, cuhniile și galeriile. Dar în 1977, Direcția Monumentelor Istorice este desființată, iar Ceaușescu capătă control total asupra patrimoniului. În 1984, liderul comunist vizitează Mănăstirea și decide demolarea acesteia, pretextând construcția unui „Palat al Justiției” — proiect care nu va prinde niciodată viață.
Ca o premoniție a distrugerii, între 1984 și 1985, regizorul Sergiu Nicolaescu filmează în incinta mănăstirii scene din filmul „Noi, cei din linia întâi”. Aruncătoare de flăcări, petarde, tancuri și tunuri lasă urme adânci în zidurile vechi de secole. Istoricul Panait I. Panait semnalează la vremea respectivă distrugerile provocate, dar fără efect.
Mai mult, în haosul creat, grupuri de hoți reușesc să fure icoane din lemn din secolul XVIII, o parte fiind ulterior recuperate. Mănăstirea devine o scenă nu doar a filmului, ci a profanării complete.
Între septembrie și decembrie 1986, buldozerele lucrează zi și noapte. Sculpturi, fresce, coloane sunt duse la gunoi. Ce nu poate fi doborât mecanic, este aruncat în aer cu dinamită. În ianuarie 1987, biserica și galeria estică, ultimele piese ale complexului, sunt rase de pe fața pământului.
În locul unui ansamblu arhitectural unic în Europa, platoul Văcărești rămâne un pustiu rece și tăcut. Un peisaj de viscol și ruine, care, în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul, arăta ca o rană adâncă în inima orașului.
Personalitățile care au încercat să salveze această mănăstire
Personalități precum Constantin Noica, Mihai Șora, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Grigore Ionescu, Henriette Delavrancea și alți intelectuali ai vremii au încercat să salveze Mănăstirea Văcărești. Nici scrisorile lor, nici demersurile ierarhilor BOR n-au putut opri voința distructivă a regimului. Doar amânările strategice și rezistența tăcută a unor arhitecți, ca Gheorghe Leahu, au mai întârziat deznodământul.
