De ce torc pisicile? Descoperiri recente despre ADN și comportament
Fie că îți doarme în brațe sau o vezi pe internet făcând trucuri amuzante, pisica este o prezență fascinantă și iubită în milioane de case. Deși domesticirea lor a început în urmă cu mii de ani, multe aspecte ale comportamentului pisicilor continuă să stârnească întrebări, unul dintre cele mai intrigante fiind de ce torc și ce anume semnifică acest sunet.
Recent, o echipă de cercetători de la Centrul de Cercetare a Faunei Sălbatice din cadrul Universității din Kyoto, coordonată de Yume Okamoto, a făcut pași importanți în descifrarea mecanismului din spatele torsului. Studiul lor s-a concentrat pe o secvență genetică anume din gena receptorului de androgen, care ar putea influența nu doar cât de des torc pisicile, ci și cât de sociabile sau agresive pot fi în anumite contexte.
Torsul este adesea interpretat ca o expresie a stării de bine, dar semnificația sa este, în realitate, mult mai complexă. Pisicile pot toarce atunci când sunt relaxate, dar și când sunt stresate, bolnave sau chiar înainte de moarte, ceea ce sugerează o funcție multiplă: de la autoliniștire la comunicare socială.
Cercetătorii au observat că pisicile sterilizate din rase mixte, crescute în medii domestice, manifestau un comportament diferit în funcție de variația unei regiuni ADN. Concret, exemplarele cu o secvență genetică mai scurtă tindeau să toarcă mai des și să fie mai vocale decât cele cu o variantă mai lungă.
Diferențe între masculi și femele
Studiul a scos la iveală și o trăsătură interesantă: aceeași genă poate influența comportamentul în mod diferit, în funcție de sexul pisicii. Masculii cu gene mai scurte erau mai „vorbăreți”, comportament care poate fi corelat cu dorința de atenție, afecțiune sau hrană. În schimb, femelele cu aceeași variantă genetică aveau tendințe mai accentuate de agresivitate față de persoane necunoscute, semn că genetica influențează nu doar frecvența torsului, ci și modul în care pisicile reacționează în situații sociale.
O altă descoperire relevantă este că pisicile de rasă pură tind să aibă forme mai lungi ale acestei gene, în timp ce pisicile fără stăpân sau cele adoptate au, de obicei, variantele mai scurte. Această diferență ar putea reflecta un proces de selecție artificială, în care pisicile mai calme, mai „tăcute” sau mai puțin reactive au fost preferate în mediul domestic și, în timp, aceste trăsături s-au perpetuat genetic.
Comparativ, rudele lor sălbatice, cum ar fi pisica pescar sau pisica leopard asiatică, nu prezintă aceste secvențe genetice mai lungi, ceea ce întărește ideea că torsul frecvent și vocalizarea prietenoasă sunt rezultate ale domesticirii.
Studiul de la Kyoto nu este decât începutul. Deși s-a concentrat pe o singură genă, cercetătorii subliniază că personalitatea și comportamentul unei pisici sunt influențate de o rețea complexă de factori genetici și hormonali. Alte gene, precum cele asociate cu oxitocina (hormonul „afecțiunii”) sau vasopresina (implicată în reglarea comportamentului social), sunt deja analizate pentru a înțelege mai bine modul în care pisicile relaționează cu oamenii sau între ele.
În viitor, testele genetice comportamentale ar putea deveni instrumente utile pentru crescători, adăposturi și familii care doresc să aleagă pisici compatibile cu stilul lor de viață. De exemplu, o pisică predispusă genetic la comportamente mai vocale sau afectuoase s-ar integra mai bine într-o gospodărie activă, cu copii.Așadar, misterul torsului începe să fie descifrat, iar explicațiile nu mai țin doar de intuiție sau observație, ci și de genetică. Descoperirile recente ne oferă o nouă perspectivă asupra modului în care pisicile comunică, se adaptează și dezvoltă relații cu oamenii. Înțelegerea acestor trăsături nu doar că ne ajută să avem grijă mai bine de ele, dar ne apropie și mai mult de fascinanta lume a felinelor domestice.
