Delicatesa uitată a bucătăriei românești. William Shakespeare s-a îndrăgostit de acest preparat
Astăzi, este o delicatesă pe care puțini români și-o mai amintesc. Însă, cu secole în urmă, acest preparat delicios era considerat a fi simbolic pentru bucătăria românescă și chiar a ajuns să impresioneze personalități marcante ale istoriei, cum ar fi William Shakespeare.
Cocoșul castrat este cunoscut sub numele de clapon, iar potrivit informațiilor de la adevarul.ro, el era, cândva, o adevărată delicatesă a bucătăriei românești. El era servit adesea la mesele boierești, iar deși rețeta este atât de veche, acest preparat sună la fel de delicios, chiar și în ziua de astăzi.
Practic, claponul este un cocoș castrat încă de la o vârstă fragedă, iar apoi lăsat să lenevească în ogradă. Iar dacă acestei păsări îi este oferită hrana potrivită, carnea ei va avea un gust incredibil, atunci când este gătită. De obicei, acești cocoși sunt hrăniți cu porumb sau mazăre, iar la curțile boierești li se dădea grâu înmuiat în lapte. În cele din urmă, carnea lor devine mult mai fragedă, iar gustul este unul cu adevărat special.
Delicatesta uitată a gastronomiei românești
De obicei, un clapon trebuia să aibă minim 3,1 kilograme, însă exemplarele de 4,5 kilograme erau considerate a fi adevăratele delicatese. Există surse istorice care arată că acest tip de cocoș era consumat încă din Antichitate, în Grecia, Imperiul Roman și chiar și în China.
Iar boierii români s-au transfomrat în adevărați maeștri, atunci când vine vorba despre pregătirea claponilor. De exemplu, celebrii boieri Craiovești erau cunoscuți pentru pasiunea lor pentru claponii fripți, pregătiți cu unt, sau umpluți și dați la vatră. Claponii erau foarte populari la curțile Moldovei și Valahiei, vreme de secole.
Au început să dispară în anii 1950
Claponul a fost menționat chiar și de către William Shakespeare, în anul 1600, în monologul „All the world's a stage”, din piesa „Cum vă place”. Din păcate, claponii au început să dispară în anii 1950, iar astăzi puțini români mai știu cât de gustoasă era această carne.
„Clapon avea numai omul gospodar. Venea felcerul de animale, îl castra și gata. Unii se pricepeau singuri, dar era cu risc, dacă se infecta. Oricum la cei bogați era curtea plină de claponi. Nimeni nu-i bătea la gustul cărnii. Ceva de nu poate fi explicat”, a spus moș Toader, un bătrân în vârstă de 94 de ani, din Santa Mare.
