Misterele Dunării, fluviul pe malurile căruia trăiau celebrele amazoane din Antichitate. Aici s-ar fi aflat și insula lui Ahile
Considerat unul dintre marile râuri ale Europei, asemuit cu Nilul, Dunărea i-a fascinat, de-a lungul timpului, pe autorii antici. Pe malurile fluviului ar fi locuit celebrele amazoane din Antichitate și tot aici s-ar fi aflat și insula lui Ahile.
Conform mărturiilor și miturilor care datează de peste două mii de ani, malurile Dunării, la vărsarea fluviului în Marea Neagră au fost locuite în Antichitate de tribul amazoanelor. Mai mulți autori antici au menționat tribul femeilor războinice care trăiau pe țărmul nordic al Mării Negre și la gurile Istrului (Dunărea).
„Zeul (Apolo) se îndreaptă spre Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru. Artemis era numită Istriana, fie după Istru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemnea, o cinstesc pe Artemis. Unii citesc Istriana înţelegând «în ţara istriană»”, relata Pindar, cel mai de seamă poet liric al Tebei, care a trăit în secolul V î. Hr., potrivit adevărul.ro.
Tărâmul unde au locuit celebrele amazoane
Unii scriitori antici susțin că amazoanele, fecioare războinice și nemiloase care făceau o virtute din uciderea dușmanilor lor, erau de origine tracică, în timp ce alți istorici susțin că erau femei războinice din Sarmația, renumite pentru curajul lor.
„În jurul Pontului se află o mulţime nenumărată de femei, care se numesc sarmatide şi cărora li s-a rânduit, ca şi bărbaţilor, să ia parte nu numai la călărie, ci chiar la mânuirea arcurilor şi a celorlalte arme, exerciţii pe care le fac deopotrivă cu bărbaţii”, informa autorul antic Platon.
De asemenea, istoricul Herodot a oferit și el informații preţioase despre tărâmurile străbătute de Dunăre în Antichitate: „Istrul (Dunărea) izvorăşte din ţinutul celţilor, de lângă oraşul Pyrene şi curge tăind Europa prin mijlocul ei. Istrul sfârşeşte prin a se vărsa în mare, în Pontul Euxin, după ce a străbătut toată Europa, acolo unde se află Istria, colonie a milesienilor. Istrul este cunoscut de mulţi, căci curge prin ţinuturi locuite. Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaştem, curge mereu cu acelaşi debit, vara şi iarna. E cel dintâi fluviu din Sciţia, venind dinspre Apus: el ajunge fluviul cel mai mare deoarece primeşte apele mai multor altor râuri.
Iarna ţinutul acesta are foarte puţin parte de apă de ploaie, însă atunci ninge fără încetare. Zăpada căzută iarna în cantităţi mari se topeşte vara, iar apa rezultată din topire se varsă din toate părţile în Istru. Această zăpadă topită ce se scurge în el, împreună cu ploile dese şi îmbelşugate, care pornesc vara, îl fac să crească. Şi cu cât soarele îşi atrage mai multă apă vara decât iarna, pe atât apele ce se unesc cu ale Istrului sunt mai îmbelşugate în timpul verii decât iarna. De pe urma acestor acţiuni contrarii se iveşte o compensaţie, care face ca Istrul să pară totdeauna egal ca debit”, afirma cărturarul grec, în urmă cu două milenii şi jumătate, în „Istorii”.
Primul pod peste Dunăre
Se spune că primul pod peste Dunăre a fost construit de regele perșilor Darius pentru expediția sa în ţinuturile sciţilor şi în dorinţa de a stăpâni ţinuturile de dincolo de Dunăre. Podul de nave construit la ordinele regelui persan, pe care îl păzeau aliaţii săi, ionienii, a fost menționat de Herodot și alți autori antici.
„Darius porunci ionienilor să îşi ducă năvile în Pontul Euxin, până la fluviul Istru, iar de vor ajunge la Istru, el le cerea să-l aştepte acolo şi să dureze un pod peste fluviu (...). După ce au mers cale de două zile în susul fluviului, de la mare, oamenii au construit un pod peste fluviu, acolo unde se despart gurile Istrului”, relata Herodot.
Armata regelui persan, alungată de trupele sciților, a folosit acest pod pentru a se retrage din ținuturile lor. Cu toate acestea, la întoarcerea din expediție, Darius a găsit podul peste Dunăre deschis doar pe jumătate, cu paznicii alungați de dușmanii regelui persan.
„Sosind noaptea şi găsind podul desfăcut, îi cuprinse o mare spaimă şi se gândeau ca nu cumva ionienii să-i fi părăsit. În preajma lui Darius se afla un egiptean care avea, dintre toţi, cel mai răsunător glas. Aşezându-l pe malul Istrului, Darius îi porunci să strige pe Histasios din Milet. Ceea ce el şi făcu. Dând ascultare poruncii, Histasios la primul strigăt puse la îndemână toate corăbiile pentru trecerea trupelor şi legă podul la loc. Astfel scăpară perşii”, informa Herodot, citat de autorii volumului „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964).
Totodată, un alt istoric elen relata despre obiceiurile ciudate ale triburilor care locuiau pe malurile Dunării. „Locuitorii de pe lângă Istru se tatuează şi se îmbracă în veşminte colorate. Dinonisiu afirmă că atunci când cineva mai mare la istrieni este numit „cel alb” aceasta i se spune în mod ironic, ca şi cum ar avea fruntea curată şi albă: trebuie, dimpotrivă, să înţelegi că este tatuată”, afirma Aristofan (sec IV Î. Hr.)
Insula lui Ahile
Potrivit autorului antic Pseudo Schymos, în apropiere de cea mai mică dintre cele cinci guri de vărsare ale Dunării, în mijlocul Istrului, se afla insula lui Ahile, numită Peuce. „Insula are o mulţime de păsări domestice şi oferă celor care vin acolo o privelişte vrednică de un loc sfânt. De pe ea nu poate fi văzut uscatul, deşi se află faţă de pământul care îi stă înainte la o depărtare de numai şase sute de stadii”.
„Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de aramă crapă de ger şi hainele îngheaţă pe trup.
Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă. Picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu. Oamenii îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul.
Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria și poetul roman Publius Vergilius, născut în anul 70 î. Hr.
Pe Dunăre îşi făceau romanii aprovizionarea pentru război, explica geograful antic Strabon. „Romanii numesc Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte- Ţinuturile de aici se află în cea mai mare parte în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont, de-alungul căreia trăiesc geţii, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de elei, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumitîă faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii”, afirma Strabon.
Numele Dunării în antichitate
Dunărea a avut mai multe denumiri în Antichitate: Istros, Istru, Hister, Danaistru, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane. Conform academicianului Bogdan Petriceicu Hașdeu, pentru strămoşii noştri numele fluviului însemna „râul purtător de nori”:
„Samonicus, scriitor roman cu un secol posterior lui Traian şi carele poseda pe atunci o bibliotecă de 60.000 volume, încât avea la dispoziţiune mai tot ce se va fi scris vreodată pînă la dânsul, zice că traciceşte Danubius înseamnă «purtător de nori». La albanezi norul se cheamă re. În toate limbele indo-europene radicala da exprimă ideea de a da, de unde o formă participială dan sau dana. Dana-re «dînd nori», iacă dară numele tracic din care românul a făcut Dunăre şi pe care Samonicus l-a tradus cu atât mai corect prin «purtător de nori». Dunărea din vechimea cea mai cănuntă a purtat două numi: Ister de la gură până la Olt, adică în regiunea câmpeană, şi Danubius de la Olt în sus, unde-şi sparge lângă Orşova un drum între Balcan şi Carpaţi”, explica acesta.
