Misterul unui dezastru: insula Santorini. Ce a fost și cum a ajuns unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ
Despre insula Santorini se spune că este un paradis turistic. Aflat la aproximativ 200 de kilometri depărtare de Grecia continentală, micul sat cu case albe și obloane albastre este celebru pentru apusurile de soare spectaculoase. Iar locul de unde poate fi admirat sfârșitul zilei este golful circular. Acesta s-a format în urma unor fenomene naturale cumplite care a decimat una dintre cele mai mărețe civilizații de pe pământ. Cu multă vreme în urmă, aici trăia un popor rafinat, iubitor de artă și frumos.
Cutremurul
Golful este de fapt marginea unui crater produs în urma unei explozii vulcanice catastrofale ce a avut loc cam cu 3.500 de ani în urmă.
Pe atunci, Santorini era o insulă izolată, cu un diametru de 16 kilometri, în mijlocul căreia o culme muntoasă se înălţa până la aproximativ 1.600 de metri. Aici şi în Creta a luat naştere una dintre cele mai măreţe civilizaţii ale lumii preistorice, care a dominat estul Mediteranei un mileniu şi jumătate în timpul Epocii Bronzului.
Minoicii care locuiau aici erau un popor educat şi rafinat; iubeau sculptura, picturile şi bijuteriile şi aveau locuinţe cu apă curentă, atât rece, cât şi caldă, toalete şi săli de baie.
Existenţa lor confortabilă a fost întreruptă cu brutalitate de un cutremur. Pereţii s-au crăpat şi s-au năruit, casele s-au dărâmat. Mulţi au plecat atunci probabil spre Grecia continentală, iar alții, mai numeroși, spre Creta, aflată la 112 kilometri depărtare.
Unii dintre cei care plecaseră s-au întors mai târziu, iar în acest sens au rămas dovezi. Drumurile au fost eliberate şi dărâmăturile au fost adunate cu grijă în mormane. Cineva a clădit o vatră improvizată pentru gătit lângă una dintre clădirile ruinate; altcineva a urcat o cadă de baie pe un acoperiş pentru a strânge apă de ploaie.
Nu se știe cu precizie cât timp trecuse de la cutremur, dar tentativa de reconstrucţie avea să se sfârşească brusc. Probabil că o nouă serie de trepidaţii a fost primul indiciu că ceva nu era în ordine. Probabil, acesta a fost momentul când minoicii au fugit din nou.
Erupția
Pentru cei care au rămas totuşi, perspectivele aveau să fie sumbre. O primă erupţie a acoperit insula cu o ploaie uşoară de zgură, destul de asemănătoare cu zăpada. Au urmat bucăţi mai mari de rocă. Ulterior, vârful acelui munte pitoresc şi simetric s-a crăpat brusc şi o coloană de fum şi cenuşă s-a ridicat în aer la peste 30 de kilometri înălţime, cu o bubuitură care a putut fi auzită din centrul Africii până în Scandinavia şi din Golful Persic până în Gibraltar.
Explozia a creat un crater imens în care s-a scurs apa mării, formând golful ce reprezintă trăsătura definitorie a insulei Santorini din zilele noastre, cu stâncile sale înalte colorate în nuanţe de negru, cenuşiu, roz şi arămiu, în jurul unei mări cu o adâncime de 400 de metri.
130 de kilometri cubi din volumul insulei au fost pulverizaţi, iar din cer a coborât o avalanşă incandescentă, sufocând tot ce mai rămăsese în viaţă pe Santorini, acoperind insula cu zgură şi roci sfărâmate până la o înălţime de 30 de metri.
Erupţia a provocat valuri gigantice, înalte de până la 90 de metri, care s-au izbeau de ţărm. Palate măreţe precum cel din Cnossos au suferit stricăciuni cumplite. Locuinţele s-au dărâmat, corăbiile s-au scufundat, iar pământul a fost sufocat şi otrăvit de nori mari plini de zgură şi cenuşă, ceea ce a redus drastic producţia de alimente. Mulţi consideră că acest dezastru a însemnat începutul sfârşitului pentru civilizaţia minoică.
Aceasta a fost una dintre cele mai puternice erupţii din toate timpurile. Secole de-a rândul, insula Santorini a rămas pustie, până când fenicienii s-au stabilit aici, în jurul anului 1200 î.Hr.
Un oraș întreg, descoperit sub startul de cenușă
Regiunea este în continuare activă din punctul de vedere al fenomenelor vulcanice.
În prezent, Thera, cea mai mare insulă din arhipelag, se învecinează cu două insule mai mici, adăpostite în golful său cu o lungime de 13 kilometri – Palea Kameni („Cea arsă demult”) şi Nea Kameni („Cea arsă de curând”) –, ambele create de erupţii subacvatice.
Abia în 1966 arheologii au scos la lumină, în stare aproape intactă, un oraş străvechi aflat în apropierea localităţii Akrotiri din zilele noastre.
Îngropat în cenuşă vulcanică solidificată, acesta a fost supranumit „Pompeiul Mării Egee”. Avea străzi şi pieţe, case cu trei niveluri şi scări interioare din piatră, instalaţii de apă menajeră, sisteme de canalizare şi picturi murale frumoase, înfăţişând maimuţe, vânzători de peşte, doamne elegante şi copii care boxează, surprinşi în posturi extraordinar de dinamice şi naturale.
Unii cred că Santorini era Atlantida, tărâmul dispărut pe care Platon l-a descris ca pe „o mare şi uimitoare putere, care domina întreaga insulă şi multe alte insule”, până într-o zi, când „a fost lovită de cutremure şi inundaţii fatidice”, astfel încât „insula Atlantidei a fost înghiţită de mare şi a dispărut”.
