Poveștile îngrozitoare ale salinelor unde oamenii erau trimiși să moară: „Niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul”
În inima Munteniei, Transilvaniei și Moldovei, sub munți de sare, zac povești cutremurătoare despre suferință, disperare și moarte.
Salinele din aceste regiuni nu au fost doar centre de extracție a sării, ci și temnițe nemiloase, unde oameni condamnați își sfârșeau viața în chinuri. Locuri întunecate, fără scăpare, considerate de mulți drept o formă de condamnare la moarte lentă, scrie Adevarul.
Încă din secolul al XVII-lea, ocnele din Turda, Ocnele Mari sau Târgu Ocna erau locuri de detenție pentru hoți, criminali sau prizonieri de război.
Cronicarul turc Evliya Çelebi, care a călătorit în Transilvania în jurul anului 1660, descria astfel ocna din Turda: „niște puțuri uriașe ce seamănă cu infernul”. Acolo, condamnații erau puși să taie sare zi și noapte, într-un mediu ostil și crud, lipsit de lumină, aer curat și speranță.
„Ticăloși în chip de sălbatici”
Imaginea ocnașilor era, în ochii contemporanilor, una aproape inumană. „Ei sunt o categorie de ființe ce nu seamănă deloc cu oamenii. Sunt niște ticăloși în chip de sălbatici. Sparg munții nesfârșiți cu ciocane mari și scot sarea făcând peșteri și gropi. De aici se obțin 40.000 de galbeni, ceea ce înseamnă un venit mare”, relata același cronicar otoman despre munca silnică din ocne.
Pentru autorități, munca forțată în saline nu era doar o formă de pedeapsă, ci și o sursă importantă de venit. Sarea era un bun extrem de valoros, iar ocnașii deveneau, în mod cinic, rotițele unei economii bazate pe suferință.
Salina Ocnele Mari – locul fără întoarcere
Domnitorul Țării Românești, Matei Basarab, folosea salina de la Ocnele Mari ca loc de detenție pe viață. Pentru cei condamnați, acest loc echivala cu o condamnare la moarte lentă. Scrierile cărturarului Paul de Alep, care a călătorit în zonă în aceeași perioadă, sunt elocvente: „Aici am văzut o priveliște care îți rupe inima, căci atunci când acești sărmani nenorociți au ieșit din ocnă, noi nu îi puteam privi în nicio altă lumină, decât doar ca pe niște strigoi care se scoală din mormânt, dintre morți. Dumnezeu să îi ajute în nenorocirea lor”.
Oamenii care reușeau, în mod excepțional, să iasă din ocnă, nu mai semănau cu ființele umane. Împovărați de muncă, boală și întuneric, arătau ca niște umbre vii, sfârșite fizic și psihic.
Târgu Ocna – unde chiar și eliberarea aducea moarte
Nici în Moldova situația nu era mai blândă. Evliya Çelebi ajunge și la Târgu Ocna, unde descrie o scenă de coșmar: „Întreg muntele și stânca de aici sunt de sare, iar robii, găurind muntele, scot sarea din stâncă”. Aici, peste două sute de prizonieri otomani, capturați în conflictele cu Principatele, erau ținuți la muncă silnică.
Cu toate că a reușit să elibereze o parte dintre ei, puțini au supraviețuit: „Mulți dintre ei au murit când au ieșit la lumina zilei. I-am înmormântat acolo. Alții au murit pe drum, când mergeau cu noi călare. Foarte puțini dintre ei au scăpat cu viață”.
Asemenea relatări întăresc imaginea unei realități brutale: ocnele nu erau doar închisori, ci adevărate camere de tortură subterane, de unde cei condamnați nu ieșeau niciodată teferi – dacă ieșeau vreodată.
