Sabotorii care întrețin suferința. Iată ce sfaturi ne dau psihologii
Cred că foarte multe suferinţe apar în viața noastră pentru că nu știm cine suntem. Și până într-un punct, este în regulă să nu știm clar ce vrem, unde ne îndreptăm și cine dorim să fim. Dar la un moment dat, responsabilitatea este pe de-a-ntregul a noastră, iar scuzele nu își mai au rostul. În articolul de mai jos, Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, ne spune care sunt sabotorii care întreţin suferinţa.
"Purtăm în noi experinețe intense și dureroase, răni vechi și nevăzute, neștiute și mai ales neînțelese. Situații grele, nerezolvate, neîncheiate, neconștientizate, neaerisite, răni care ne transformă în ceea ce nu ne dorim să fim, dar, din păcate, nu știm să fim altfel, nu știm cum este să fii autentic, să fii tu cel de dincolo de suferință, adică tu cel vindecat.
Așa că trăim cu suferința faptului că ceea ce trăim parcă nu ne mulțumește niciodată suficient, nu ne împlinește oricât am încercat, am studiat, am căutat.... Sentimentul acesta că indiferent de ce am face tot nu este bine, poate să fie însă semnul unor suferințe traumatice vechi, indicatorul faptului că de fapt nu lumea este cea care are o problemă (mereu alta și mereu împotriva noastră), ci de fapt tot ce atinge granița ființei mele este dureros și de nesuportat. Ca și cum fiecare punct de întâlnire între mine și lume, între mine și ceilalți nu este conectare, ci este durere. Cu cât am mai multe experiențe dureroase, cu cât mă deranjează mai multe lucruri (în special la alții), cu cât mă nemulțumesc mai multe experiențe, cu cât reacția mea este mai amplă și dezorganizantă cu atât suferința mea interioară este mai mare.
Mai mult decât atât, un mecanism interesant este faptul că deși cerem cu ardoare iubire, conectare, înțelegere, știind cumva că ne-ar vindeca, din păcate procesul este îngreunat de 2 mecanisme autosabotoare.
Există două mecanisme autosabotoare
Primul dintre ele este legat de faptul că maniera în care cerem aceste lucruri este disfuncțională, uneori chiar agresivă, prin urmare celălalt nu înțelege cererea noastră de conectare și deci nu va răspunde la ea. Nonrăspunsul celuilalt va produce extrem de multă suferință, ceea ca va duce la îndepărtare. Așa că deși intenția era de apropiere, efectul este de îndepărtare. Să spunem spre ex., că vrei să te conectezi cu celălalt, că vrei să comunici cu el, dar i te adresezi sub o formă ironică sau cu un repoș. Răspunsul celuilalt (dacă va exista) va fi în același ton, pentru că nu are cum să recunoască într-un reproș (care îndepărtează) dorința celuilalt de a se apropia, de a se conecta.
Acest sabotor, prin care cer ca să nu primesc, în care maniera prin care încerc conectarea produce fix opusul ei, nu doar că aduce multă suferință, dar întărește convingerea emițătorului că nimeni nu-l ascultă, nu-l înțelege, nu-l iubește, hrănind un cerc vicios și dureros.
Cel de-al doilea mecanism, la fel de perfid, este legat de faptul că chiar și atunci când celălalt își arată afecțiunea, iubirea, conectarea, comportamentele afective, celălalt nu le recunoaște, nu le vede, nu le percepe și nu le poate primi. Nu știe cum să le primească pentru că este ca și cum nu are receptaculi care să recunoască și să savureze această experiență. Prin urmare, va ironiza astfel de momente, le va minimiza sau chiar le va ignora. Așa că indiferent de ceea ce va face celălalt, de oricât de mult și de frumos va fi, el nu le poate vedea, nu se poate încărca cu ele, așa că din nou se va simți... gol, singur, neînțeles.
Așa că iată cum cele 2 mecanisme care ar trebui se fapt să-l ajute, nu fac decât să întărească suferința existentă. Pe de o parte nu știu să cer, iar pe de altă parte nu știu să primesc. De ce se-ntâmplă toate acestea? Ei bine pentru că în copilărie se dezvoltă acești receptaculi empatici, aceste „papile” emoționale și relaționale, pe care doar relația cu îngrijitorul de bază, care cel mai adesea este mama, le construiește, le șlefuiește, le stabilizează. Felul în care părinții au interacționat cu copilul va fi fundamentul pentru relațiile sale viitoare.
Care este soluția?
Mai întâi conștientizarea procesului, care este doar primul pas și din păcate mulți se opresc la acest prim pas, apoi implicarea într-un demers terapeutic (care poate să îmbrace diverse forme) care să vindece, să curețe și să reclădească receptaculii empatici. Procesul continuă prin dezvoltarea unor noi abilități de comunicare relațională, prin care efectiv învățăm cum să ne apropiem de ceilalți, cum să transmitem relațional cererile noastre, cum să primim ceea ce ni se oferă amplificând și amplificându-ne, cum să ne poziționăm atunci când simțim că ceea ce primim este toxic pentru noi și cum să transmitem celuilalt ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.
Nu este un drum lin, dar este un drum care ne va reda lumea – atât cea interioară, cât și cea exterioară. Este drum care poate dura ani de zile, dar care cu fiecare pas pe care-l facem, reduce durerea și ne redă bucăți de piele non-vulnerabilă. Ne vom putea atinge de ceea ce este în jurul nostru fără ca fiecare atingere să mai producă anxietate, furie sau tristețe. Vom putea în sfârșit să oferim și să primim afecțiunea, conectarea, sentimentul de bine de care avem atâta nevoie", a spus Daniela Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut CBT & Schema Therapy, specialist comunicare relațională și președinte-fondator al Institutului de Formare și Educare Relațională, precum și autoarea blogului Fericiți cei ce comunică.
