De ce merită să vizitezi Charleroi, etichetat „cel mai urât oraș din lume”
Timp de ani buni, a purtat o etichetă greu de ignorat: „cel mai urât oraș din lume”. Nu este o exagerare de marketing, ci un titlu rezultat dintr-un sondaj internațional. Când te gândești la orașele din Belgia, imaginea clasică trimite la piețe medievale, străzi pavate și clădiri istorice atent restaurate.
În sudul țării, însă, Charleroi contrazice această așteptare. Aici, peisajul este dominat de foste mine de cărbune, uzine și structuri industriale masive, rămase din perioada în care orașul era unul dintre motoarele economice ale țării. Cu toate acestea, dincolo de betonul gri și fostele situri industriale, orașul belgian își construiește o identitate nouă.
Transformarea radicală a celui „mai urât oraș din lume”
Istoria orașului Charleroi începe în 1666, când Spania a decis ridicarea unei fortărețe pe Sambre, după pierderile teritoriale consfințite prin Tratatul de la Pirinei. De-a lungul secolelor XVII–XVIII, orașul a trecut succesiv sub dominație franceză, spaniolă și austriacă, iar în 1815 Napoleon și-a stabilit aici cartierul general, înainte ca olandezii să îl transforme într-o barieră fortificată împotriva Franței.
Canalizarea râului Sambre în secolul al XIX-lea a declanșat o expansiune industrială accelerată, orașul devenind nucleul regiunii „le pays noir” (țara neagră - din cauza fumului), cunoscută pentru mineritul de cărbune, siderurgie și sticlărie – Jumet fiind celebru pentru meșterii săi –, apoi pentru producția de mașini, echipamente și ciment. După declinul postbelic și creșterea șomajului, economia a fost parțial revigorată prin industrii aeronautice, grafice și petrochimice, potrivit Encyclopaedia Britannica.
Eticheta de „cel mai urât oraș din lume” provine dintr-un sondaj realizat în 2008 de cotidianul olandez de Volkskrant și a fost amplificată ulterior de presa europeană, inclusiv de Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie Travel Book. Titlul a devenit rapid parte din identitatea locală, uneori asumat cu ironie de locuitori.
În secolele al XIX-lea și începutul secolului XX, Charleroi a prosperat datorită mineritului, siderurgiei și industriei sticlei. Prăbușirea acestor sectoare, începând cu anii 1970, a lăsat în urmă spații abandonate și cartiere afectate de șomaj. Ceea ce în alte orașe ar fi fost demolat, aici a rămas vizibil.
În ultimii ani, această moștenire a fost reinterpretată. Fostele platforme industriale au devenit decor pentru inițiative culturale, tururi ghidate și proiecte artistice.
Traseul „Boucle Noire”, un circuit de aproximativ 20 de kilometri prin zone postindustriale, atrage exploratori urbani, fotografi și turiști interesați de patrimoniul industrial. Nu este un tur estetic în sens clasic, ci unul care explică transformarea unui oraș aflat încă în proces de redefinire.
Charleroi nu mizează pe proiecte spectaculoase sau pe fațade impecabile. Strategia este graduală: conversii, reutilizări, inițiative locale. Contrastul dintre vechi și nou rămâne intenționat vizibil.
Artă, fotografie și o nouă încredere
Un rol central în această transformare îl are arta urbană. De-a lungul râului Sambre, clădirile industriale și spațiile publice au devenit suport pentru intervenții vizuale de mari dimensiuni. Proiecte precum „Urban Dream” au schimbat percepția asupra unor cartiere considerate cândva marginale. Inscripția „Bisous M’Chou”, amplasată pe o clădire emblematică, a devenit un simbol al noii energii locale.
Orașul găzduiește și unul dintre cele mai importante muzee de fotografie din Europa, cu o colecție vastă expusă într-un ansamblu monastic reconvertit. În plus, tradiția regională a benzii desenate, asociată editurii Dupuis, face parte din identitatea culturală a locului.
Un reper arhitectural notabil este clopotnița primăriei, inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, semn că orașul are o istorie mai complexă decât simpla etichetă de fost centru industrial.
Charleroi nu este o destinație pentru cei care caută romantism sau perfecțiune urbană. Este, însă, un loc relevant pentru cei interesați de transformările Europei postindustriale. Aici, frumusețea nu este evidentă, dar este autentică.
