Acum 97 de ani, Ferdinand și Maria se încoronau oficial drept „primii regi ai tuturor românilor”
Acum 97 de ani, la 15 octombrie 1922, România trăia unele dintre cele mai frumoase moment ale istoriei ei: încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Deși preluase povara Tronului încă din 1914, după moartea Regelui Carol I, cuplul regal al țării moștenise o „Românie Mică”, dar care, odată cu miraculosul an 1918, devenise „dodoloață”. Iar încoronarea ce s-a petrecut - tot simbolic – în Alba Iulia unirii lui Mihai Viteazul, dar și a Marii Uniri petrecute cu 4 ani mai devreme, s-a dorit a consacra pe monarhii țării drept suverani ai acelei Românii Mari, „primii regi ai tuturor românilor”.
După un război mondial dramatic, plin de suişuri şi coborâşuri, ce a pendulat între ocuparea de către germani a unei jumătăţi din Vechiul Regat, ameninţarea detronării regelui Ferdinand şi finalul apoteotic al conflagraţiei, ce a consfiinţit unirea cu patria-mamă a multor teritorii româneşti, inclusiv împlinirea visului unirii cu Transilvania, era timpul unui gest care să încununeze în mod public noua realitate istorică, statală şi politică a României. Astfel, ideea unei încoronări festive a lui Ferdinand şi a Mariei s-a născut încă din 1921, când a început şi ridicarea catedralei din Alba Iulia – ce avea să fie ulterior denumită „a Reîntregirii” sau „a Încoronării” – loc ales special pentru simbolistica sa, de oraş al primei Uniri cu Transilvania, înfăptuită în 1599 de Mihai Viteazul și capitală a statului românesc creat de același domnitor după unirea și cu Moldova, în 1600. Dar și locul unde, cu aproape 4 ani mai înainte, românii transilvăneni strânși la Marea Adunare de la Alba Iulia votaseră pentru unirea Transilvaniei cu România. Evenimentul trebuia să marcheze ideea unirii tuturor românilor, după veacuri de dezbinare impusă de vitregiile istoriei, sub un singur sceptru, cel al lui Ferdinand, supranumit şi Întregitorul.La 15 octombrie 1922, de la ora 9.45 dimineaţa, în faţa a zeci de mii de suflete româneşti adunate în Alba Iulia, marea festivitate a început printr-o liturghie săvârşită de un sobor de preoţi în fruntea căruia se afla Mitropolitul-primat Miron Cristea, viitorul prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Cum Vaticanul îi interzisese lui Ferdinand, catolic de religie, să fie încoronat într-o biserică ortodoxă, ameninţându-l cu excomunicarea, s-a găsit o formulă de compromis.
Coroana regelui, din oțelul unui tun turcesc, cea a reginei, din aur
Astfel, în interiorul catedralei au fost sfinţite cele două coroane: a lui Ferdinand, de oţel, făcută dintr-o bucată de tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de Independenţă, moştenită de la unchiul lui, fostul rege Carol I, dar şi cea de aur a Reginei Maria, făcută la Paris, din aur transilvănean, împodobită cu ametiste, turcoaze, opaluri și granate, la casa de bijuterii Felize, după un design al pictorului Costin Petrescu. Afară, sub un baldachin special amenajat, Ferdinand şi-a pus singur pe cap coroana, după care a încoronat-o şi pe soţia lui, ei devenind astfel primii „regi ai tuturor românilor”. Regele a rostit apoi şi un discurs emoţionant. „Punând pe capul meu în această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca lor şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demne tovarăşe de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă”, a spus, printre altele, Regele Fedinand. Manifestarea a fost continuată cu parada armatei române şi cu un banchet uriaş, pentru 20.000 de oameni, cu fripturi la proţap şi vin din belşug.
Visul României Mari a durat doar până în 1940
Fireşte, elementul de dezbinare românească nu putea lipsi nici atunci, nici măcar la acel moment absolut unic şi c-o putere de simbol uriaşă. Opoziţia politică, în frunte cu şeful Partidului Naţional Român, respectiv cel al Partidului Ţărănesc, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dar şi cu marele erou de război, mareşalul Alexandru Averescu, a considerat toată manifestarea drept o „petrecere a familiei Brătianu”, I.C Brătianu fiind primul-ministru al guvernului liberal şi cel mai influent politican al vremii. Prin urmare, nici acei lideri politici, dar nici reprezentanţi ai partidelor lor, nu au fost prezenţi la încoronarea de la Alba Iulia, lucru ce l-a mâhnit adânc pe Ferdinand. Manifestările din Cetatea primei Uniri aveau să continue în zilele următoare, dar în capitala ţării, Bucureşti. Din păcate, visul României Mari nu avea să reziste în realitatea lui statală decât două decenii, până la ziua de 26 iunie 1940, când ultimatulul sovietic a dus la cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, urmată de 30 august 1940 când, prin impunerile Dictatului de la Viena, România a fost silită de Germania lui Hitler să cedeze Ungarie jumătate din teritoriul Transilvaniei. Regele Ferdinand nu a trăit să mai vadă dezastrul, murind în 1927, după cum nici Regina Maria, care a trecut la cele veșnice în 1938, n-a fost nevoită să fie cuprinsă de amarul ciopărțirii țării care o adoptase, de care se îndrăgostise și pentru care se luptase ca nimeni altcineva. Dar, pentru o clipă măcar, în acea zi de octombrie 1922, România a fost, cu adevărat, Mare.
