Casă de piatră! Unde ajungi când săruţi o fată pe marginea unui pat de spital
În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim.
Mirela Constantin şi Cristian Stanciu
Într-o dimineaţă din vara anului 2006, un bărbat între două vârste a plecat să-şi cumpere o maşină. Mai avusese maşini, dar numai la mâna a doua. Orice şofer a rostit măcar o dată-n viaţă acest uriaş adevăr: „Băi, frate, maşina nouă-i maşină nouă!". Cu inima săltând de bucurie, omul a luat tramvaiul, a mers câteva staţii prin cartierul bucureştean Pantelimon şi a coborât în faţa reprezentanţei. L-a întâmpinat, amabil, un tânăr agent de vânzări auto. S-au înţeles la toate, mai puţin la culoare. Omul nostru plecase de acasă în ecoul nevestei şi al copiilor: „Maşina să fie argintie!". Iar tânărul susţinea că nu mai are decât maşini albastre. Cu inima îndoită, de această dată, omul nostru a plătit, a semnat tot felul de hârtii, iar la final ar fi vrut să urce la volan, să tragă în piept parfumul de maşină nouă şi să plece acasă. Dar tânărul i-a spus: „Nu, nu. Maşina o puteţi ridica abia mâine".
„Ar fi trebuit să nu accept albastră", s-a gândit bărbatul, în timp ce se întorcea acasă, cu tramvaiul. Şi a avut dreptate, nu trebuia să accepte albastră pentru că acasă au „căşunat" pe el: „Nu am vorbit noi că luăm argintie? De ce ai acceptat altceva?". „Băiatul de acolo a spus că nu are decât albastră". „Of, că ţie putea să-ţi dea şi căcănie, şi tot o luai! Gata, merg cu tine să vorbesc eu cu băiatul ăsta", i-a spus fiica lui. Iar el, împăciuitor, a răspuns: „Mergem, dar să ştii că n-are băiatul nicio vină, că sunt numai albastre... O să vezi că e un băiat bun şi tare simpatic".
Şi au plecat împreună spre showroomul din Pantelimon. Fata - hotărâtă să pună piciorul în prag, căci, nu-i aşa?, clientul are întotdeauna dreptate. Cu tact şi un pic de aroganţă, tânărul a făcut-o să înţeleagă că, într-adevăr, clientul are dreptate, dar numai înainte să plătească. Acum era prea târziu: maşina era plătită şi era cât se poate de albastră. „Fiţosul naibii!", a gândit fata rotindu-se pe călcâie spre ieşire. Tânărul a strigat-o: "Numai puţin, domnişoară! Tatăl dumneavoastră nu are telefon mobil, iar eu am nevoie de un telefon mobil pentru a vă anunţa când soseşte cartea maşinii". În aceste condiţii de tensiune a obţinut Cristian numărul de telefon al Mirelei.
