Cum a descris Regina Maria cel mai grav accident feroviar din istoria României
La cumpăna anilor 1916/1917 România credea că-și va trage liniștită sufletul. De fapt, ce mai rămăsăse dintr-o Românie care, după ce la 15 august declarase oficial război Austro-Ungariei, avea să se trezească în următoarele patru luni răpusă de armatele reunite ale Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei. La 31 decembrie 1916, ceea ce mai rămăsese din țară, Armată, Guvern, Casa Regală, se retrăsese în Moldova, noua capitală fiind mutată la Iași. Intrarea României în Primul Război Mondial (1914 – 1918) se produsese cu fast, dar ceea ce urmase le tăiaseră românilor tot elanul.
Spre noua capital a țării se îndrepta în noaptea dintre ani și o garnitură feroviară plină-ochi cu mii de refugiați din sudul Moldovei, zona Brăila-Galați (zonă care de altfel avea să cadă în mâinile germanilor în prima săptămână a noului an).
Nu știm nici azi câți oameni au murit în tragedia de la Ciurea
Groaznicul accident s-a produs, conform detaliilor oferite posterității de Regina Maria, la acea dată consoarta Regelui Ferdinand, Iași, undeva spre ora 1 noaptea. Ne aflam deci, conform noului calendar, într-o zi de duminică, în primele ore ale anului 1917. Din motive pe care nici azi nu le stăpânim pe deplin mai bine de 1.000 de români și-au pierdut viața în urma groaznicului accident feroviar. De fapt, nimeni nu știe câți pasageri, civili și militari, se aflau în acel tren al groazei. Alte surse vorbesc despre o dublare a numărului victimelor, ba chiar de mai bine de 2.500 de persoane.
Fiindcă nici atunci, și nici azi, nu se știe exact câți refugiați au umplut vagoanele. Dintre supraviețuitorii care au lăsat ulterior mărturii s-a avansat chiar faptul că peste 5.000 de români se urcaseră, claie peste grămadă în cele 26 de vagoane tractate de două locomotive.
Așa se face că nu vom ști niciodată câți pasageri s-au aflat în vagoane. Și nici numărul morților sau al victimelor nu este clar nici până azi. Deși accidentul s-a produs la circa zece kilometri de Iași, deci de destinația finală, în dreptul localității Ciurea, intervenția forțelor de salvare a fost aproape inexistentă.
Ceea ce se știe este că terenul dintre Bârnova și Ciurea este unul în pantă. Ca atare, trenul nu ar fi trebuit în nici un caz să aibă viteză, iar mecanicii să verifice cu atenție frânele. Se pare că din cauza gravitației și a greutății trenului, vagoanele au pornit-o viguros la vale. Frânele locomotivelor au cedat repede, iar controlorii nu au reușit, din cauza supraaglomerației să acționeze frânele manuale cu care fiecare vagon era dotat.
Ca atare, tragedia a fost inevitabilă. Cu excepția celor două lomotive și a primului vagon, toate celelalte 25 au suferit avarii majore sau au fost literalmente spulberate. Destinul a vrut ca cele mai multe să fie repede cuprinse de flăcări, fie de la felinarele cu care se asigura în epocă iluminarea, fie de la o foarte posibilă ciocnire cu câteva vagoane-cisterne pline cu păcură ce staționau pe liniile învecinate. Nici ]n acest caz nu se cunoa;te, nici dup[ un secol, exact cauza.
Războiul și cenzura au făcut ca toată povestea să fie mușamalizată rapid
De acum, cu greu ne putem imagina ceea ce a urmat. Supraviețuitorii foarte probabil depășiți și numeric și fără mijloace de intervenție, u asistat nepuncioși cum semenii lor erau înghițiți de flăcări. Se spune că localnicii au scos a doua zi sute de cadavre carbonizate pe care pur și simplu le-au înșirat pe dealurile ce străjuiesc calea ferată, în vederea identificării lor. În fața catastrofei și a moralului general scăzut, autoritățile au decis ca întreaga poveste să fie mușumalizată cu rapiditate. Toate victimele au fost îngropate în câteva gropi-comune ale unui cimitir care pur și simplu azi, la un secol de la producerea celei mai mari catastrophe feroviare din istoria noastră nu mai există.
Regimul comunist, instalat trei decenii mai târziu, a preferat să pună la bătaie fiecare palmă de teren utilizat, iar românii, fie chiar și cei din zonă, să uite cât mai repede un coșmar, în care din fericire pentru ei, nu jucaseră rolurile principale.
În cartea sa de memorii, „Jurnal de război, 1916 – 1917”, apărută la Editura Humanitas, Regina Maria a menționat laconic tragicul accident, adăugând câteva impresii personale. Tragedia războiului, ca și cenzura ce-l însoțea, condamnaseră déjà memoria miilor de românii ce și-au pierdut viața într-un mod atât de dureros în prima noapte a anului 1917.
„ Iași, sâmbătă, 31 decembrie 1916/ 13 ianuarie 1917
Ultima zi din an, așa că e potrivit să spunem că e o zi de dezastru, care va rămâne marcată de un accident de tren oribil. La ora unu noaptea, trebul care face legătura dintre noi și Bârnova a suferit o nenorocire. Frânele i-au cedat, șinele erau în pantă, trenul era supraaglomerat, ca întotdeauna, vagoanele au deraiat și s-au răsturnat, sute de oameni au fost răniți și uciși, iar pe lângă toate asteau au avut loc și o explozie și mulți au murit în flăcări.
Toată dimineața am umblat…din spital în spital, vizitând răniții: suferințe cumplite, imagini cumplite…”
Regina Maria despre noul an, 1917
„…Anul Nou – ce va aduce? Despre cel care tocmai s-a încheiat chiar pot spune „ajunge anului răutatea lui”, și, vai!, cel care vine promite și mai multe răutăți! Veștile sunt proaste, speranța pălește pe zi ce trece. Mă lupt să fac tot ce am de făcut, de parcă aș avea timp destul, de parcă aș mai avea țară, dar toate par lipsite de orice nădejde.”
