O supravieţuitoare a lagărului Auschwitz: "Femei în zdrenţe, rase pe cap şi desculţe implorau o bucată de pâine"
După ce contemplă statuia, maiorul se îndreptă spre masă să-şi bea vinul din pahar. Dar în loc să-l bea, îl ridică şi, ciocnindu-şi călcâiele închină: "Heil Hitler!" pe un ton ce ar putea fi, în acelaşi timp şi sincer şi sarcastic, şi cu toată puterea, izbi paharul de statuia lui Iisus.
Anul 1944, Cluj, capitala Transilvaniei, pe atunci anexată Ungariei. Gestapoul dirija totul. Trecuseră aproape cinci ani de când Hitler invadase Polonia. Două treimi din Europa se aflau în ghearele celui de-al Treilea Reich.
Olga Lengyel, soţia unui chirurg evreu din Cluj, îşi începe relatarea despre atrocităţile la care a fost supusă împreună cu familia sa, după ce a fost luată pe sus şi aruncată într-un lagăr de exterminare de către sistemul nazist.
Apreciam Germania ca o naţiune care a dat lumii o mare cultură. Dacă toate faptele acelea istorisite erau adevărate, atunci, cu siguranţă, numai o mână de demenţi le-au putut săvârşi; era imposibil ca ele să se datoreze unei politici naţionale şi să facă parte dintr-un plan de dominaţie şi de supremaţie mondială! Cât de mult ne înşelam!
În zilele acelea ziarele nu vorbeau despre altceva decât despre victoriile "glorioasei armate germane", despre ordinele date civililor de către autorităţile naziste şi despre ceea ce se permitea ori se interzicea. Radiourile care puteau recepţiona posturi străine erau confiscate; aceia la care li se găsea un astfel de radiou erau arestaţi şi deportaţi. Astfel informaţiile erau limitate la ştirile care le aduceau vizitatorii. În general, aceste ştiri începeau prin: Mi-a spus X, iar lui i-a spus Y...
În 1941, ministrul de război al Ungariei, Bartha, şi comandantul Corpului militar, Verth, în colaborare cu alţi membri ai al guvernului pronazist, au înfiinţat "Companiile de muncă". În aceste companii au fost cuprinşi, pe lângă cei 150.000 de evrei, şi creştini români ce rămăseseră în continuare în Transilvania, după decizia luată de Hitler la Viena.
Auzisem multe lucruri îngrozitoare despre aceste "Companii de muncă", dar pentru prima dată am înţeles clar cumplita realitate.
Despre aşa-zisa "uniformă": singura îmbrăcăminte era o pătură înfăşurată pe trup şi legată cu o sfoară; în loc de cizme militare victimele purtau saboţi de lemn legaţi de picioare.
Cu acest veşmânt în gerul nemilos al iernii, de minus 40 de grade, erau siliţi să caute mine explozive, fără niciun fel de măsuri de protecţie. Erau bătuţi şi torturaţi de şefii lor, şi mureau ca muştele din caza foamei, a degerării membrelor sau din caza bolilor care nu erau niciodată luate în seamă.
