Ce limbă vorbeau românii cu secole în urmă. Cum erau numiți în perioada domniei lui Ștefan cel Mare și care este originea numelui lor

De-a lungul Evului Mediu, strămoșii noștri erau cunoscuți drept „vlahi”, sau „valahi”, iar unele teorii susțin chiar că etnonimul „român” a apărut foarte târziu, în jurul secolului XIX. Cronicile medievale ale acelor vremuri ne spun mai multe despre strămoșii noștri, cât și despre limba pe care aceștia o vorbeau.

Poporul nostru are în spate o istorie îndelungată, iar cei mai mulți specialiști de astăzi sunt de acord cu faptul că românii s-au format de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, undeva în jurul secolelor VII și VII d. Hr. Aceștia ar fi apărut ca un mixt etnic, dând dovadă și de unele diferențe regionale, începând să se uniformizeze mai târziu, prin secolele XVIII și XIX.

Iar în cea mai mare parte a acestor secole, poporului nostru i se spunea „vlah”, sau „valah”. Numele de România, cât și, prin extensie, cel de român, apar în mod explicit, în scris, în anul 1816, atunci când Dimitrie Phillippide lansa „Istoria României”, cât și „Geografia României”, la Leipzig.

Până atunci, de-a lungul epocii medievale, numele de „Romania”, câteodată transliterat din greacă și ca „Rhomania”, era folosit de către bizantini, pentru a se referi la imperiul lor.

De ce erau nummiți românii „vlahi”

Termenul de vlah era folosit de către străini, pentru a se referi la poporul nostru. De-a lungul secolelor, nenumărați călători străini au observat că limba folosită de vlahi semăna cu cea a italienilor.

„Căci la toate popoarele care se folosesc de limba slavă, ca la dalmaţi, croaţi, sloveni, bosniaci, rasciani, bulgari, stirieni, carinthieni, ruteni şi chiar şi la poloni şi boemi, italienii din Dalmaţia sunt numiţi vlahi sau vlasi, şi despre ei se crede că sunt cu mult cei mai vechi, şi decât romanii şi decât ungurii.[...] deci după ce au fost alungaţi italienii din Panonia şi aşa cum mărturisesc aceste cronici, după ce li s-a îngăduit din partea hunilor să treacă nestingheriţi Marea Adriatică mergând în Apulia, iar valahii, care erau păstorii lor rămânând acolo din propriul lor imbold, când ungurii au urmat în stăpânire ei au adoptat de la iliri numele de vlazi sau vlahi cu care îi găsiseră pe aceştia numiţi şi i-au numit vlazi”, spunea cronicarul maghiar Verancsis, în secolul XVI, potrivit adevarul.ro.

Românii nu își spuneau vlahi

„S-a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu „celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).

Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul. Nu există niciun izvor care să arate că românii şi-ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într-un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism”, scria Ioan Aurel Pop în „Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia”.