Cum mirosea Roma antică? În centrul celui mai puternic imperiu al lumii domina duhoarea

Imperiul Roman a rămas în istorie drept una dintre cele mai impresionante civilizații ale lumii antice, cu armate disciplinate, temple monumentale și orașe care concentrau bogăția și puterea unei lumi întinse pe trei continente. Roma era centrul acestui univers uriaș, un oraș aglomerat, zgomotos și plin de oameni veniți din toate colțurile imperiului.

Filosofi, comercianți, soldați și sclavi împărțeau aceleași străzi înguste și piețe sufocate de mulțimi. Dincolo de imaginea grandioasă lăsată de istorie, capitala imperiului avea însă o problemă pe care locuitorii nu o puteau evita: mirosul. Vechile scrieri, inclusiv cele ale lui Pliniu cel Bătrân, lasă să se înțeleagă că Roma antică era adesea un oraș murdar cu aer greu de respirat. Pentru omul modern, atmosfera de acolo ar fi fost probabil copleșitoare.

Un oraș uriaș, dominat de mizerie și aglomerație

Vuietul mulțimii din arenă, agitația forumului roman, templele grandioase, armata romană în roșu, cu scuturi și armuri strălucitoare – atunci când oamenii își imaginează Roma antică, se gândesc adesea la imaginile și sunetele ei. Știm însă mult mai puțin despre mirosurile Romei antice.

Deși nimeni nu poate recrea astăzi cu exactitate atmosfera olfactivă a Romei antice, istoricii reconstituie acest univers cu ajutorul scrierilor vremii, al vestigiilor arheologice și al urmelor lăsate de viața cotidiană, de la animale și plante până la sistemele de canalizare și băile publice.

Așadar, cum ar fi putut mirosi Roma antică?, întreabă The Conversation.

Când descrie mirosurile plantelor, autorul și naturalistul Pliniu cel Bătrân folosește cuvinte precum iucundus (plăcut), acutus (înțepător), vis (puternic) sau dilutus (slab).

Din păcate, acest limbaj nu este suficient de sugestiv pentru a ne transporta cu adevărat înapoi în timp.

Totuși, putem presupune destul de sigur că, în multe zone, Roma era probabil murdară și urât mirositoare. Proprietarii de locuințe nu își conectau în mod obișnuit toaletele la sistemele de canalizare ale marilor orașe romane, probabil de teamă că rozătoarele sau mirosurile neplăcute ar putea pătrunde în case.

Canalizările romane funcționau mai degrabă ca sisteme de drenaj pentru apa de ploaie și aveau rolul de a elimina apa stagnantă din spațiile publice.

Persoane specializate colectau fecalele pentru îngrășământ și urina folosită la prelucrarea textilelor din latrinele publice și private și din gropile de reziduuri. Se foloseau și vase de noapte, care erau apoi golite în aceste gropi.

„Trecerile de pietoni” evitau, de fapt, mizeria

Acest sistem de eliminare a deșeurilor era accesibil doar celor care își permiteau să locuiască în case. Mulți oameni trăiau în spații mici, slab amenajate, în apartamente aproape goale sau chiar pe străzi.

Un miros comun în orașele romane provenea de la animale și de la reziduurile produse de acestea. Brutăriile romane foloseau frecvent mari mori din piatră vulcanică, puse în mișcare de catâri sau măgari. La acestea se adăuga mirosul animalelor de povară și al vitelor aduse în oraș pentru sacrificare sau vânzare.

Marile „pietre de trecere” încă vizibile pe străzile din Pompei existau probabil pentru ca oamenii să poată traversa străzile evitând mizeria și excrementele care acopereau pavajul.

În Pompei pot fi văzute și astăzi marile blocuri de piatră folosite drept „treceri de pietoni”, construite tocmai pentru ca oamenii să evite murdăria de pe străzi.

Nici cadavrele nu erau întotdeauna îngropate rapid. Sursele istorice arată că trupurile oamenilor săraci sau ale animalelor puteau rămâne abandonate în aer liber, intrând în descompunere chiar în apropierea zonelor circulate.

Deodorante din fiertură de ciulin 

Într-o lume fără deodorante moderne și fără obiceiul băilor zilnice pentru întreaga populație, transpirația era o realitate constantă.

Romanii încercau totuși să combată mirosurile prin diverse metode. Literatura antică păstrează rețete pentru paste de dinți și deodorante, unele dintre ele bizare pentru standardele actuale.

Multe dintre deodorante erau destinate utilizării orale. Erau mestecate sau înghițite pentru a preveni mirosul neplăcut al axilelor.

Un astfel de remediu era preparat prin fierberea rădăcinii de ciulin în vin de bună calitate pentru a provoca urinarea, despre care se credea că elimină mirosurile din corp.

Băile publice, simbol al civilizației romane, nu erau întotdeauna atât de curate pe cât par astăzi turiștilor.

O mică baie publică putea găzdui între opt și doisprezece persoane.

Romanii aveau săpun, însă acesta nu era folosit frecvent pentru igiena personală. Era preferat uleiul de măsline, inclusiv cel parfumat, care era răzuit de pe piele cu ajutorul unui strigil, un instrument curbat din bronz.

Totuși, Imperiul Roman era și un centru al parfumurilor și condimentelor.

Datorită comerțului extins, Roma importa scorțișoară, smirnă, șofran și tămâie din Orient și India.

Trandafirii din sudul Italiei erau extrem de apreciați, iar parfumurile erau folosite inclusiv pentru ungerea statuilor zeilor.

Orașul antic mirosea probabil a deșeuri umane, fum de lemn, putrefacție și descompunere, carne incinerată, mâncare gătită, parfumuri, tămâie și multe altele.

Pentru omul modern ar fi fost probabil un șoc. Pentru romani însă, acestea erau mirosurile vieții cotidiene și, poate, chiar mirosurile centrului lumii civilizate.