Povestea tinerei românce educate la internat care a ajuns să îngrijească soldați în gară. Mai târziu, s-a consacrat drept una dintre cele mai valoroase scriitoare

La 8 decembrie 1876 se năștea, într-o familie cu tradiție militară și intelectuală, una dintre cele mai importante romanciere ale literaturii române: Hortensia Papadat-Bengescu.

Fiică a generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu, dar și nepoata junimistului G. Bengescu-Dabija, viitoarea scriitoare a crescut într-un mediu care cultiva disciplina, eleganța și educația, potrivit Wikipedia. 

În perioada 1887–1894, tânăra Hortensia a studiat la prestigiosul pension pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, unde a primit educația rafinată care avea să-i modeleze sensibilitatea și rigoarea intelectuală.

Tinerețea întreruptă de responsabilitățile unei vieți de familie

La doar 20 de ani, Hortensia s-a căsătorit cu magistratul Nicolae Papadat, un om de carieră pe care îl va urma în numeroase transferuri prin țară. Viața domestică, îngrijirea celor cinci copii și instabilitatea mutărilor constante au întârziat debutul ei literar.

Totuși, aceste experiențe aveau să-i ofere o înțelegere profundă a psihologiei umane și a mecanismelor sociale pe care le va transpune, mai târziu, în romanele sale.

Una dintre locuințele lor temporare a fost Focșaniul, unde soțul ei era președintele tribunalului. Aici, în timpul Primului Război Mondial, Hortensia a trăit una dintre cele mai marcante experiențe ale vieții: a devenit soră de caritate a Crucii Roșii, îngrijind soldații bolnavi și răniți chiar în Gara din Focșani.

Imaginea tinerei educate la internat, ajunsă între suferință, sânge și speranță, este una emblematică pentru destinul ei, care avea să împletească fragilitatea cu forța morală.

Un debut literar târziu, dar răsunător

Deși scrisese articole în presa de limbă franceză în 1912, iar în 1913 publicase versuri și proză poematică fără mare impact, adevăratul debut al Hortensiei se produce abia în 1919, la 43 de ani, cu volumul de proze scurte Ape adânci. Cartea este primită cu entuziasm de critici precum Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu, marcând intrarea ei definitivă în literatura română.

Tot în 1919 devine membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, unde toate scrierile ei vor fi citite în premieră. Conștientă de valoarea acestui pas, Hortensia mărturisea cu mândrie: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe.”

Anii afirmării: proză modernă și personaje memorabile

În 1920 publică volumele Sfinxul și Romanul Adrianei, iar piesa Bătrânul este pusă în scenă, confirmând talentul său versatil.

Din 1923, devine membră a Societății Autorilor Dramatici Români. Sub influența lui Lovinescu, evoluează spre o proză modernă, „obiectivă”, orientată spre analiza socială și psihologică. Această direcție se concretizează în celebrul ciclu al familiei Hallipa, compus din:

• Fecioarele despletite (1926)
• Concert din muzică de Bach (1927)
• Drumul ascuns (1933)
• Rădăcini (1938)
• Străina (1948, manuscrisul pierdut)

Aceste romane alcătuiesc una dintre cele mai incisive și moderne cronici de familie din literatura noastră, comparată adesea cu tehnica narativă proustiană. Criticul Nicolae Manolescu afirma că: „Romanele ciclului Hallipa […] trebuie considerate împreună, alcătuind a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu.”

Stabilită în București din 1933, Hortensia Papadat-Bengescu primește numeroase distincții: în 1936, Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Național pentru Proză.

Deși în ultimele decenii ale vieții sănătatea i se deteriorează, iar numeroase proiecte literare rămân neterminate, reușește să lase moștenire nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris.