Tradiții din alte vremuri. Cum țineau românii Postul Paștelui în secolele trecute: „Cu toții beau vin, bere, rachiu”

Postul Paștelui își are rădăcinile încă din primele secole creștine, iar cele 40 de zile de abstinență l-au transformat într-o perioadă considerată dificilă. De-a lungul timpului, românii au acordat o importanță deosebită acestei tradiții, uneori chiar exagerată.

Numeroși călători străini care au ajuns pe teritoriul actual al României au remarcat cât de strict era respectat postul înaintea marilor sărbători religioase. Unii dintre acești observatori au fost surprinși de contrastul dintre regulile alimentare respectate cu strictețe și alte obiceiuri mai puțin temperate.

La începutul anilor 1800, Felice Caronni, aflat în Transilvania, nota că, deși românii țineau posturile, nu reușeau întotdeauna să se abțină de la băutură:

Relatările călătorilor străini despre obiceiurile românilor

„Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu strășnicie și ai serbat Paștele, totul s-a împlinit. Se mai găsesc încă printre români necredincioși, care nu s-au sinchisit în viața lor de vreo practică religioasă sau care s-au arătat în biserică doar de ochii lumii. Totuși sunt unii foarte riguroși (habotnici) care se abțin marțea și vinerea de la carne și țin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toții beau vin, bere, rachiu și câteodată cu atâta lipsă de măsură, încât merg «cu ochii deschiși», visând la năluci și suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”, scria Felice Caronni,  potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea”, relatează adevărul.ro.

O observație similară făcea și medicul James Oscar Noyes, care a locuit mai mulți ani în Țara Românească:

„Abstinența din zilele de post este atât de aspră încât nu poți cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie și-i jefuise locuința, a fost șocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conținuse unt. «Păgânule!», a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, «nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?» Totuși, domnul bogat și călugarul viclean se mulțumeau cu respectarea primelor și ultimelor zile ale lungului post”, remarca acesta.

Publicistul francez Eugene Jouve, ajuns în Țara Românească la mijlocul secolului al XIX-lea, observa un alt aspect, legat de comportamentul femeilor în biserică:

„Trebuie să te arăți puțin mai conciliant cu pioasele enoriașe care țin, cu strășnicie, cele două sau trei posturi, și cele două sute de zile de sărbătoare ale grecilor, și nu intră niciodată într-o biserică fără să sărute, cu devoțiune, toate icoanele, făcând la fiecare oprire câte șapte cruci, de la pământ până la frunte. Acest semn de credință, foarte la modă, are dublul avantaj de a satisface, în egală măsură, pioșenia și cochetăria feminină, arătând la fiecare prosternare un picior bine cabrat sub o rochie scurtă”, relata francezul.

În secolul al XVIII-lea, venețianul Francesco Griselini descria și el severitatea postului:

„Nu numai că se mulțumesc doar cu pâine, zarzavaturi și legume, dar unii merg cu înfrânarea până acolo încât se depărtează în timpul postului de soțiile lor, ba chiar nici măcar nu lasă să li se sloboadă sânge, oricât de grea ar fi boala care i-ar amenința. Ei beau totuși vin, bere și rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influență așa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea nădușeli, vise și fel de fel de vedenii jalnice și, la temperamente mai puțin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare....”, relata cărturarul.

Tot din acea perioadă provine și mărturia lui Johann Leman, care a ajuns la Deva în condiții dificile:

„Sunt lipsiți de religie”

„Era în februarie 1782. Era un ger nemaipomenit, pe lângă asta, o scumpire generală a fructelor în toată țara, care a ținut toată iarna. Mizeria locuitorilor din Deva, în acea vreme, datorată lor, m-a zguduit adânc. Nu le era îngăduit oamenilor, cât ținea postul, să mănânce carne. În general, postitul poate avea părțile bune. Dar cazurile de forță majoră ar trebui să aducă o dispensă de la legile acceptate de bună voie. Aici era cel mai cumplit caz de forță majoră. Scumpirea se menținea înainte, la toate. Eu nu mănânc mult, dar câtă pâine se cumpără pe o groșiță, înghit dintr-odată. Ouăle erau așa de rare că nu puteai căpăta trei pentru o groșiță. Peștele este foarte scump în regiune și destul de rar. Ce puteau face bieții oameni? În fiecare casă erau bolnavi. Ei beau mult vin și, după cum este obiceiul în Transilvania, vin din anul acela. Oamenii mi se plângeau cu lacrimi în ochi de pieirea lor pe care o vedeau cu ochii”, afirma acesta.

Colonelul austriac Moritz von Angelli, stabilit o perioadă la Iași, critica efectele acestor obiceiuri:

„Aceste posturi și restaurările ce le urmau erau vremea recoltei de aur pentru doctori, farmacişti, femei bătrâne și șarlatani de toate soiurile”, afirma militarul austriac.

Ignaz von Born, consilier la Curtea Imperială de la Viena, avea o viziune și mai dură asupra românilor și a felului în care țineau postul:

„Sunt lipsiți de religie, arte și științe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldați afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca și vara, și înfășați în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la 6 până la 12 sau 14 ani sunt folosiți pentru paza vitelor; fetele învață în același timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să țeasă și așa mai departe. De la 14 ani, sunt folosiți la lucrul câmpului. Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuși seamănă și orz și grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu și pe care îl beau din belșug”, afirma Ignaz von Born.

Acesta remarca și contradicțiile legate de religiozitate:

„În ce privește religia, nu prea știu ce să vă spun, totuși ei mărturisesc că fac parte din cei pe care noi îi numim graeci Ritus non Unitorum. Dar, de fapt, n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape de jumătate de an și care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc carne, ouă sau lapte, abia dacă mai au vreo idee despre alte îndatoriri religioase. Totuși, postul acesta îl țin cu atâta sfințenie, încât nimic nu-i poate face să-l ușureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane.

Un tâlhar nu-și va îngădui să încalce această abstinență și nici nu-și va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi”, afirma geologul.