Cu ce rămânem după ce Claudiu Bleonț și-a umilit fiica în public? Psiholog Laura Găvan: „Va absorbi ca un burete tot ce primește de la părinți”
Atitudinea șocantă a actorului Claudiu Bleonț față de fiica sa pe scena premiilor Gopo a stârnit un val de critici dure la adresa lui. Într-un moment care ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie, artistul și-a expus copilul de doar 11 ani la o adevărată umilință publică. La scurt timp după incident, actorul și-a cerut scuze și a oferit explicații, iar mulți colegi de breaslă și-au arătat susținerea. Publicul larg însă nu a băgat sub preș cele întâmplate. În mediul online a luat amploare o dezbatere complexă, cu opinii împărțite, despre ce înseamnă, de fapt, abuzul emoțional asupra copiilor. Care sunt limitele pe care le trasăm între educație și abuz? De ce societatea normalizează astfel de comportamente? Dar mai ales, cât de profund este impactul unui astfel de moment în viața celor mici? La toate aceste întrebări am încercat să răspundem alături de psihologul Laura Găvan.
Cu ce rămânem după ce Claudiu Bleonț și-a umilit fiica în public?
Click: Laura, abuzul emoțional nu este mereu evident. Umilința publică nu este singurul semn de abuz emoțional. Ajută-ne să înțelegem în profunzime cum se manifestă el și ce impact are asupra copiilor.
„Eu te-am făcut, eu te omor”, „să nu mă faci de rușine”, „plângi fără motiv, ia ca îți dau eu motive să plângi”, „ia și mănâncă ca alți copii nu au ce mânca” sunt doar câteva din expresiile utilizate încă, din păcate, chiar și de unii părinți din ziua de astăzi. Impactul psihologic este unul important, fiind o formă de abuz emoțional. Aceste expresii, folosite în mod repetat, au un impact negativ asupra dezvoltării psiho-emoționale, iar mesajul care ajunge la copil este unul mai complex decât ne-am aștepta.
Părintele este idealizat de către copil deoarece depinde în totalitate fizic de acesta la vârste fragede, iar dacă relația este una toxică, va depinde emoțional și ca adult.
Abuzul emoțional poate fi unul subtil, în special dacă părintele are o imagine bună în societate și „pare” ca oferă sprijin, iar copilul nu are resursele necesare pentru a-l recunoaște.
Click: Cum recunoaștem abuzul emoțional?
Copilul este adesea criticat, comparat cu alți colegi sau frați, umilit în public sau/și în privat, amenințat cu corecția fizică sau pedepse severe, nu i se permite să aibă propriile emoții, i se interzice să plângă sau să spună ce simte, este manipulat emoțional sau controlat. Copilul „trebuie” să fie perfect, o extensie narcisică, fără identitate proprie.
Click: Sunt părinții „răi”? Ce mecanisme apar?
Un mecanism des întâlnit este proiecția: părintele vede în copil o versiune a sa și nu este mulțumit de sine, negând asta și punând-o pe umerii copilului nevinovat. Cum poate, au procedat și părinții lui.
Va da mai departe traumele neprocesate, în mod inconștient.
Tulburea de personalitate narcisică sau părintele cu trăsături narcisice nu va privi copilul ca pe o ființă separată de sine, cu dorințe și nevoi proprii, personalitate sau caracter, ci ca pe o extensie, ca un „obiect” menit să reflecte și să prezinte o variantă „perfectă” a sa.
În ciclul idealizare-devalorizare, copilul devine captiv între a încerca constant să atingă pragul pe care părintele îl ridică constant, depinzând emoțional în întregime de validarea acestuia.
Dacă o decizie a fost contestată și copilul încearcă să își ia propriile decizii, oricât de mici, dar îl poate pune într-o lumină proasta, părintele va reacționa prin devalorizarea acestuia. Narcisicul se simte amenințat daca „extensia” se întoarce împotriva sa, el nefăcând diferențierea psihologică de copil.
Dorințele neîmplinite ale părinților sunt adesea proiectate în copil, încercând să îl determine pe acesta să le împlinească visele eșuate. Dacă nu vor reuși, vor fi o dezamăgire.
Încercarea de a obține validare socială prin performanțele copilului este des întâlnită, părinții dorind succesul academic cu orice preț, concursuri sau activități care nu sunt nici pe placul copilului și nici potrivite pentru acesta.
Cu ușile închise abuzul se intensifică.
Într-o societate în care abuzul fizic sau verbal este sancționat social, manifestările de acest tip sunt reduse.
Rușinea, ca factor reglator, va diminua în public, abuzul dar îl va crește în privat, pentru ca problema care determină abuzul rămâne prezentă.
„Societatea încurajează abuzul emoțional”
Societate încurajează abuzul emoțional pentru că traumele sunt transmise transgenerational, iar fidelitatea față de părinți ne împiedică să recunoaștem când abuzul are loc.
„Părintele știe mai bine” este nevoia noastră să mergem către cineva care să ne ghideze, să ne ajute să luăm decizii bune sau chiar în locul nostru.
Click: Ce este fidelitatea față de părinți și cum ne împiedică ea să recunoaștem abuzul?
Fidelitatea față de părinți poate fi conștientă și inconștientă. Relațiile afective sănătoase și bazate pe dragoste și respect, ne fac recunoscători pentru ce am primit de la părinții noștri. Acest timp de fidelitate este unul conștient.
Fidelitatea inconștientă poate fi legată de preluarea traumelor și durerilor nerezolvate ale părinților, dorința de a le face pe plac și îndeplini idealurile sau, din contră, de-a nu fi mai presus. Copilul este loial „sistemului” și nu va ieși din el, nu va „trăda” familia, cu prețul individuației sale.
Jung vorbește despre procesul de individuație, prin care copilul devine autonom și are loc separarea față de părinți. Acest proces poate avea loc dacă ne conștientizăm fidelitățile inconștiente și ne dăm voie să vindecăm în loc să repetăm tipare moștenite.
Unde se termină educația și unde începe abuzul emoțional?
Click: Care este impactul pe termen lung al abuzului emoțional asupra copilului?
Copilul are un creier extrem de plastic, va absorbi ca un burete tot ce primește de la părinți, însă fără a trece prin filtrul rațiunii pentru ca neocortexul este în formare și abia la 24 de ani se încheie procesul de maturizare a acestuia. Va internaliza sub forma brută, cuvinte, emoții și păreri ale persoanelor cu autoritate și va deveni ce i se spune că e: bun sau rău, deștept sau din contră.
Atunci când impactul emoțional este prea puternic, copilul se va închide, se va disocia pentru a putea face față și a evita conflictul intern: părintele este sursa de suferință și de siguranță.
Detașarea de emoții poate duce către tulburări psihologice care se vor manifesta la maturitate: tulburările de personalitate.
Nevoia de a simți emoțiile blocate poate conduce către autoagresivitate, prin tăiere sau autoagresiune.
Devalorizarea și lipsa limitelor scad stima de sine, iar copilul acum adult, nu știe să spune „nu”, face pe plac tuturor iar nevoile sale nu contează, pentru ca nici măcar nu știe care sunt acestea.
Lipsa identității va conduce către nevoia constantă de validare externă, iar de cele mai multe ori, tot de la persoane similare părinților noștri, care nu o pot oferi.
Click: Spune-ne mai multe despre normalizarea abuzului emoțional față de copii în societate. Din păcate, mulți oameni au impresia că astfel de lucruri sunt absolut normale și chiar necesaren în educația copilului. De câte ori n-am auzit că înainte se făcea educație mai bună?
„M-a bătut mama cu furtunul de la mașina de spălat și uite ce bine am ajuns”, am auzit des de la persoane care nu știu să recunoască semnele abuzului fizic care sunt evidente, iar cel emoțional trece nevăzut. A reuși să recunoști față de sine că părintele tău te-a abuzat înseamnă a intra într-un conflict: ce fac acum cu informația asta? Cum mă raportez la părintele meu? Îl iubesc și urăsc în același timp? Asta ar însemna să avem două emoții și gânduri contradictorii, așa ca vom alege să credem că fie am fost de vină, fie „așa era educația atunci”.
Este important să existe legi care protejează copilul și să fie puse în aplicare, altfel suntem părtași la abuz.