Din ce trăiește acum Mircea Solcanu: „Sunt angajat atât cât îmi permite legea, să nu îmi pierd pensia și încadrarea”

Mircea Solcanu (49 de ani) e fericit că a revenit la radio, prima lui iubire. Este mica lui bucurie pentru că se mulțumește cu puțin și așa s-a învățat să trăiască, cel puțin în ultima perioadă din viața lui.

În ciuda tuturor problemelor, soarele nu a apus niciodată pentru el. Deși nu ar fi avut voie să muncească, din cauza afecțiunilor pe care le are, Solcanu și-a urmat visul și instinctul chiar dacă nu s-a simțit niciodată norocos dar mereu iubit de Dumnezeu și binecuvântat. 

Mircea Solcanu ne-a povestit exclusiv pentru Click! cum o duce acum și care sunt bucuriile lui mărunte, cum se simte și cum reușește să trăiască cu o pensie de handicap de 1280 lei!

Mircea, ai revenit la radio, una dintre pasiunile tale. Cât de mult te bucură acest lucru?  

Am revenit acolo unde am început acum 33 de ani, iar efectiv radio nu am mai făcut de 22. Prima iubire și probabil ultima, vorba cântecului lui Cotabiță. Redescopăr ce i-am promis copilului de 16 ani care se întâlnea cu Andrei Gheorghe, mentorul, prietenul, părintele și modelul meu de atunci dar și de acum. Unele lucruri rămân în memoria vie a sufletului. Mă bucură că am ocazia cu maturitatea de astăzi să îndeplinesc promisiunea și visul copilului de atunci dar și a copilului de astăzi. 

Ce program ai? Ești angajat permanent? 

Am un talkshow în fiecare zi de luni de la 18.00 la 20.00 la C Fm. Sunt angajat atât cât îmi permite legea, să nu îmi pierd pensia și încadrarea. Deși legea mi-a spus să nu mai lucrez, am cerut în mod expres să fiu lăsat să muncesc 4 ore deși afecțiunile mele se încadrează la incapacitate totală de muncă. În alt fel și duminică merg la Biserica catolică Sfântul Anton, unde cânt psalmul responsorial sau citesc o lectură din ziua respectivă. Deci oamenii mă pot vedea și asculta duminica la biserică sau luni seară mă pot asculta la radio. Chiar vreau să le mulțumesc celor din biserică pentru că mă îngăduie să fac, atât cât pot și cu ce pot, slujire duminică sau la sărbători, pentru mine e o enormă bucurie.

“Norocos nu prea am fost, iubit de Dumnezeu, mereu”

Începe să mai răsară soarele și pe strada ta, cum se zice? Te simți mai norocos acum?

Soarele n-a apus niciodată, dacă au fost nori și ploaie și vânt iar uneori furtună știam că dincolo de nori (Bittman) soarele nu se oprește să lumineze și că acolo “e lumea mea”. Dar știi cum se întâmplă; n-ai parte de curcubeu fără ploaie. Norocos nu prea am fost, iubit de Dumnezeu, mereu. Mă simt binecuvântat. 

Cum este viața ta acum?  

Duminică la biserică la Sf Anton, luni la radio CFM, cu cărți, filme și mai nou cu televizor, pentru că am economisit să-mi iau unul nou. Mă necăjește internetul care îmi mănâncă orele însă trebuie să mă disciplinez și în această direcție. Cât timp aveam un telefon numai cu butoane parcă aveam mai mult timp.

“Nu-mi doresc mai mult, întotdeauna mi-am dorit mai bun”

Cum reușești să trăiești și să faci față cheltuielilor mari de zi cu zi cu doar o pensie de handicap de 1280 lei? 

Mai adăugăm și indemnizația de handicap și reușesc. Mereu Domnul, se îngrijește să nu-mi lipsească nimic material. Nu-mi doresc mai mult, întotdeauna mi-am dorit mai bun. Mai sunt prieteni care mă surprind, unii cu o masă la restaurant, alții cu alimente de sărbători, vreo doi cu bani de sărbători, dintre care unul care este tot o persoană cu dizabilități iar celălalt un cunoscut și demn jurnalist la Recorder, prietena și colega mea de liceu care efectiv mă răsfață cu haine și ieșiri în oraș, alții cu căldură sufletească și nu vreau să le spun numele pentru că binele se face anonim și în liniște. Și eu la rândul meu încerc să-i ajut pe alții, dăruiesc haine, încălțăminte, un sfat, vorbă bună și chiar bani, atât cât îmi permit.

Mai ai și alte venituri acum? Cum te descurci practic? Ai nevoie de susținere financiară? Există și prieteni care sunt alături de tine? Te mai ajută cineva?

Dumnezeu lucrează prin oameni și de cele mai multe ori prin oamenii la care nu te aștepți, am “doctori fără de arginți” atât eu cât și animalele mele, eu sunt asigurat însă am întâlnit oameni providențiali, un doctor veterinar care mă sprijină neîncetat și căruia vreau să-i mulțumesc pentru sprijin și prietenie. Acum în urma emisiunii de la radio și venitul meu va crește și astfel nădăjduiesc să îmi mai achit și datoriile către stat sau bancă. Când îmi doresc lucruri în plus, mănânc mai puțin, renunț la Netflix și mă restrâng la strictul necesar.

“Tumora mi s-a refăcut și nu am ținut cont, crezând că sunt indestructibil”

Cum stai acum cu sănătatea? Mai ai probleme sau s-au mai așezat cât de cât lucrurile?

De durut nu mă doare mai nimic, sufletul uneori dar cred că face parte din procesul meu de transformare. Și pe omidă o doare (cred) când se metamorfozează în fluture. Tumora mi s-a refăcut și nu am ținut cont, crezând că sunt indestructibil. Anul trecut mi-am forțat soarta și am plecat la Londra împreună cu prietena mea Lana Moscaliuc la premieră unui film în care ea era protagonistă. Nu am ținut cont de semne (adică zborul a fost anulat) și totuși am plecat a doua zi. La Londra (unde am stat doar două zile) am avut o sângerare superficială a tumorii (adică mi-a țâșnit sângele din ureche). După această traumă am căzut în deznădejde, pentru că la un moment dat m-am simțit obosit de viață și de încercări. Cu ajutor de la prieteni și medici îmi croiesc iarăși drum spre Lumină și viață, dar de fiecare dată parcă pare mai complicat. Deci lucrurile păreau așezate dar nu erau iar acum iar încerc să le așez, nu știu dacă la locul lor, că nu mai știu care e locul lor. Ajutorul însă a venit sub formă canină, se cheamă Blanche, și e un cățel, care alături de motanul Fulgerică (un motan cu probleme neurologice) mă ajută și mă obligă cumva să nu renunț.

 Ce îți dorești de la 2026 pentru tine? Cât de sus visezi?

Nu mai visez demult. Accept și mă bucur de fiecare zi. Ce îmi doresc?!? Să merg pe Camino și pe Via Transilvanica împreună cu Blanche. Ca și obiectiv, să reușesc să o fac pe Blanche, câine pentru suport emoțional, să identific pașii și să deschid o “cărare”nouă pentru oamenii care au nevoie de acest suport emoțional, mai ales pentru oamenii aflați în diverse suferințe, mentale, oncologice și să sensibilizez cumva societatea noastră la acest aspect dar și pe cei care iau decizii în această direcție. Nu știu dacă financiar voi reuși dar continui să îmi doresc.

“Pe cei plecați nu trebuie să-i deranjezi, ei și-au terminat alergarea prin viață”

Au trecut 4 ani de când nu mai e mama ta. Îi simți prezența lângă tine, simți că te ghidează în vreun fel anume, că te ajută și îți dă puterea să mergi mai departe și să răzbești?

Pe cei plecați nu trebuie să-i deranjezi, ei și-au terminat alergarea prin viață și nu cred că ar fi moral să le punem în cârcă propriile neputințe. Iisus îmi este de-ajuns, El este Domn peste viața mea, cred că în virtutea iubirii pe care i-o port mamei, mijlocește pentru mine, dar mijlocitor mai mare decât Iisus n-avem.

Profesional vorbind, ce îți mai dorești pentru tine?

Să nu schimb lumea, să o conving să fie mai bună, mai empatică și echilibrată; să nu mai trăiască în comparație cu ce văd pe rețelele sociale, să fie încredințată lumea că ce a creat și a pus Domnul în fiecare este cea mai bună variantă de viață pe care o trăiesc chiar dacă uneori drumul e anevoios și plin de spini.