Povestea impresionantă a lui Mihai Leu, campionul care a sfidat regimul comunist și a fugit din țară ascuns într-un TIR. Boala i-a fost cel mai greu adversar
Pe 1 iulie 2025, la vârsta de 57 de ani, s-a stins din viață Mihai Leu, unul dintre cei mai respectați sportivi români. A fost mai mult decât un campion mondial la box: a fost simbolul unui spirit care nu s-a lăsat învins, nici de regimul comunist, nici de boală, nici de greutățile unei vieți trăite între două lumi. A trăit cu discreție, demnitate și o tărie care i-a definit fiecare alegere.
De-a lungul vieții, Mihai Leu a fost mereu în luptă: cu sistemul, cu durerea, cu limitele proprii. De la un copil curios și neastâmpărat, crescut într-o familie de sportivi, până la statutul de legendă a sportului românesc, viața lui s-a scris între sacrificiu, ambiție și libertate cucerită cu preț mare. Cancerul, ultima sa confruntare, a fost și cea mai grea. A luptat până la capăt, ca în fiecare meci pe care l-a dus.
Sportul, primul refugiu
Mihai Leu a început sportul de la patru ani. Înot, tenis, fotbal, toate au fost etape în căutarea direcției potrivite. Chemarea a venit în Brăila, la bunicul său, într-un oraș unde boxul era „rege”. A fost dragoste la prima vedere pentru ring, pentru regulile dure, dar clare.
„Sportul l-am început când aveam 4 ani. Am mers la înot, la Reșița. După câțiva ani ne-am mutat la Hunedoara și părinții m-au înscris la tenis de câmp. Am făcut și prostii… I-am dat o rachetă peste picioare unui băiat, m-am speriat că vine antrenorul și am plecat… Nu mai m-am dus”, povestea marele campion.
Drumul spre performanță a început în 1977, la Clubul Constructorul din Hunedoara. A continuat la Metalul, iar apoi, în 1982, la Dinamo București. În spatele acestui traseu se afla o decizie clară: Mihai voia să devină cel mai bun.
„La box am ajuns cu bunicul meu care era brăilean. Brăila a fost capitala boxului în România! Cu el am fost și am rămas încântat. Dar de înscris m-a înscris un unchi”, spunea el.
Nu și-a trădat colegii
Tânăr promițător în cadrul clubului Dinamo, Mihai Leu s-a confruntat rapid cu presiunea sistemului. Un colonel de Securitate l-a abordat pentru a deveni informator. I s-a cerut să-și supravegheze colegii, să spună cine vorbește „urât de țară”, cine are intenții să plece.
„La Dinamo aveam un colonel care se ocupa de secția de box. Într-o zi, m-a chemat la el: «Uite, Mihai, tu ești un băiat cuminte, o să avem grijă de tine, dar și tu ai colegi care vorbesc urât de țară, care vor să plece. Tu să ne spui, că așa e frumos…». «Tovarășu colonel, nu vă supărați, dar sunt colegii mei și nu pot să fac așa ceva»”, povestea sportivul.
Refuzul l-a pus pe lista neagră a autorităților. Din acel moment, nu a mai fost trimis în Vest, ci doar la competiții din blocul comunist. „Mă trimiteau doar în statele comuniste la concursuri. Le era frică să nu fug. Pentru că tatăl meu a avut o tentativă să rămână în Austria și de aici mi s-au tras”.
A fugit din țară ascuns în lada unui TIR
Momentul de cotitură a venit în 1987, când, la 18 ani, Mihai Leu a decis să fugă din țară. În urma unui incident legat de niște casetofoane cumpărate în Cuba, a înțeles că nu mai poate continua într-un regim care îl sufoca. Și-a cumpărat libertatea cu 700 de dolari.
„M-a învățat un prieten din Franța să mă duc în Atena, unde era restaurantul București, se strângeau românii. Le-am spus ce vreau și m-a luat un tip acasă la el. Am stat cam o lună de zile în Atena, apoi am plecat spre Franța. Ca să ajung din Grecia în Franța am făcut-o cu un șofer de TIR englez. Contra sumei de 700 de dolari m-a ascuns în TIR: în spatele scaunelor exista un pat, iar sub pat, o ladă. M-a băgat în acea ladă. Am stat 36 de ore acolo”.
Ajuns la Paris înainte de Crăciun, avea doar buletinul și legitimația de boxer ascunsă la brâu. A încercat să contacteze federația franceză de box, fără rezultat. „Acolo am stat la un tip cu ocupații nu prea normale. Dar după o perioadă de timp mi-a zis că cel mai bine pentru mine e să ajung în Germania. Și am ajuns… În portbagajul mașinii, cu haine peste mine!”, își amintea Mihai Leu.
La Leverkusen a început de jos. Într-un abator. „Mă trezeam la 5 dimineața, dar eu aveam nevoie de bani în fiecare zi, nu doar la finalul lunii. N-au vrut să mă asculte, așa că mi-am dat șorțul jos și am plecat”, declara cu sinceritate.
Boxul a rămas singura cale. Și a fost una plină de obstacole. În primul meci profesionist, și-a rupt tendonul. A fost operat, a revenit, a recidivat. Dar nu s-a oprit.
„Cariera de profesionist a început în 1991. La primul meci, în runda 5, mi-am rupt un tendon la gleznă și am fost operat la picior. După care am boxat la câteva luni, tendonul a recidivat, pauza nu fusese lungă. Apoi am continuat, greu… Am avut foarte mult accidentări pentru că am început sportul de performanță foarte devreme, iar organismul meu nu era foarte călit”, spunea el.
Campion cu durere în fiecare fibră
În 1997, Mihai Leu a cucerit centura mondială WBO la semimijlocie, învingându-l pe Santiago Samaniego. A devenit primul român campion mondial la profesioniști. Dar titlul a venit cu prețul unei accidentări grave.
„În timpul meciului mi s-a rupt din nou tendonul în runda a treia. Eram încălzit, dorința de a câștiga… Nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nu mai dădeam cu stânga cum dădeam eu, dar am boxat până la capăt și am câștigat titlul mondial”.
După o nouă operație și o încercare de a reveni în ring, problemele medicale l-au obligat să renunțe definitiv la box în 1998. A revenit în România, unde și-a început a doua carieră – în motorsport. După retragerea din box, Mihai Leu și-a canalizat energia spre raliuri. În scurt timp, a devenit un nume important și în acest domeniu, câștigând trei titluri naționale. A rămas același: disciplinat, competitiv și ambițios.
Cu 28 de victorii la profesioniști (dintre care 10 prin knock-out) și niciun eșec, a intrat în istoria boxului european ca unul dintre puținii sportivi retrași neînvinși. Iar la amatori avea deja 190 de victorii din 200 de meciuri.
Ultima confruntare: boala
În 2014, viața i-a adus o nouă provocare: cancerul de colon. Două operații, tratamente dificile, internări repetate, toate le-a înfruntat cu aceeași determinare.
Până în 2025, a avut recăderi, reveniri, speranțe. În primăvara acelui an, starea sa s-a înrăutățit. Internat de urgență la Fundeni în 21 iunie, cu metastaze pulmonare și insuficiență respiratorie severă, a fost sedat și ținut în comă indusă. Pe 1 iulie, inima lui a cedat.
În spatele campionului a stat mereu o familie discretă: soția Anna și fiul lor Marco. Dispariția lui Mihai Leu nu lasă doar un gol în sportul românesc, ci și în inimile celor care i-au urmărit parcursul cu admirație. A fost mai mult decât un boxer, mai mult decât un pilot: a fost un om care n-a renunțat niciodată.
