Mărturia cutremurătoare a unei mari gimnaste. Cati Szabo: “Am pierdut numărul bătăilor încasate”
V-o amintiţi de Ecaterina Szabó, vedeta delegaţiei tricolore la Los Angeles, în 1984, la a XXIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice? Szabó Katalin, cum era trecută în certificatul de naştere, a cucerit patru medalii de aur, fiind singura gimnastă care a izbutit această performanţă la o singură ediţie a Olimpiadei. Stabilită în Franţa din 1991, campioana are acum 48 de ani şi face dezvăluiri despre patimile îndurate de-a lungul carierei.
Ca răspuns la boicotul american al Jocurilor Olimpice de la Moscova (1980), 14 ţări est-europene şi altele din blocul comunist, printre care Uniunea Sovietică şi Republica Democrată Germană, au refuzat să vină în SUA. Au fost trei excepţii: România, China şi Iugoslavia, care şi-au înscris sportivii în concurs. În clasamentul pe medalii, primul loc a fost ocupat, detaşat, de Statele Unite, cu 83 de medalii de aur, 61 de argint şi 30 de bronz, pe locul al doilea aflându-se România, cu 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, iar pe locul al treilea - Republica Federală Germană, cu 17 medalii de aur, 19 de argint şi 23 de bronz. Bilanţul înregistrat la Los Angeles constituie cel mai bun rezultat din istoria participărilor României la Jocurile Olimpice şi pare imposibil de egalat vreodată.
Starul delegaţiei noastre a fost Ecaterina Szabó, născută la 22 ianuarie 1968 în Zagon (Covasna). Micuţa a ajuns la centrul din Oneşti, sub îndrumarea celebrilor Marta şi Béla Károlyi, încă de la vârsta de şase ani. A fost cea mai dificilă perioadă din viaţa ei, după cum a mărturisit într-un interviu publicat de pagina oficială a Federaţiei Române de Gimnastică. “Am început şcoala generală la Oneşti. Era prima şcoală din lume specializată în gimnastică”, povesteşte fosta sportivă. “M-au rupt de familie, prieteni, copilărie. Totul era calculat. Aveam voie să mâncăm foarte puţin. Cine nu ţinea pasul era imediat eliminat. Ne cântăreau de mai multe ori într-o zi. Măsurile erau extrem de severe. Aceasta a fost cheia succesului. Gimnastele renumite nici nu ne băgau în seama, ne tratau cu indiferenţă. Cel puţin nu se aştepta nimeni să intrăm în competiţie cu ele. Stresul şi munca grea ne duceau la epuizare. Nu în ultimul rând, antrenorii ne şi băteau. Am pierdut numărul bătăilor încasate. Îmi amintesc doar urmele loviturilor. Dungi, în culori variate, de la roşu la albastru spre negru, acopereau corpul meu. Eram copii, era un alt regim, nu puteam spune nimic. O singură dată am vrut să fug. Mi-am anunţat mama ca să vină să mă ia acasă. Până a venit ea, mi-a trecut supărarea. Mama a stat de vorbă cu antrenorul meu. Béla Károlyi i-a spus: «Vedeţi acele gimnaste de lângă perete? Pe ele nu o să le bat niciodată, fiindcă nu văd nimic în ele. Nu vor fi gimnaste modeste, însă fiica dumneavoastră chiar are talent». Au vorbit în ungureşte, deşi la acea vreme nu era voie. Nici măcar nu aveam voie să ascultăm muzică ungurească”.
La Los Angeles, Ecaterina avea 16 ani şi a ratat o singură medalie de aur, la individual-compus, unde a pierdut în faţa americancei Mary Lou Retton, sportivă antrenată chiar de Béla Károlyi, care rămăsese în Statele Unite în 1981. “Aveam un exerciţiu foarte bun şi eram convinsă că pot învinge toate rivalele”, îşi aminteşte ea. “Retton era cea mai bună la sărituri. Nici nu mă pregătisem la acest aparat, mizam pe restul. În final au fost patru medalii de aur. Puteau să fie cinci, dar antrenorul Károlyi avea o influenţă atât de puternică în gimnastica mondială, încât o medalie de aur era garantată pentru americani. Au stins lumina timp de 15 minute înainte să încep exerciţiul, ca să mă încurce. Mă doare că am obţinut doar argintul la individual-compus, meritam mai mult”, crede Szabó.
