Scrisorile lui Stanca. Dragă Marin Moraru Memento Mori
Dragă Marin Moraru Memento Mori
Azi ar fi împlinit 82 de ani. Marinuș al nostru. Marele corifeu, carele între mari - Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică și mă opresc aici, lista ar fi mare. Caragiu, Cotescu… Da, pot zice vorbe mari, un geniu al teatrului între genii ale teatrului. Un geniu al filmului, un geniu al comediei. Poate că abia acum când ni s-a mai lăsat ceva timp de meditație apropo de ei, să realizăm ce uriași au fost acești înaintași ai teatrului contemporan. Putem spune, așa - înaintași, deși iată, Marinuș e plecat de puțină vreme. De foarte multă vreme… gândind cu sufletul, la cât de mult ne lipsește… Ne știam de mult, din vremea cercului de prietenii formatoare de rock fani, cu Moțu Pittiș. Școala Gândirii Rock. Ne vedeam, cu dânsul prin mediu, eu mă înclinam ca în fața unui demon, monstru al scenei, dar și a unui sfânt al artei românești. Dumnealui zâmbea ironic și înclina respectuos - nu bășcălios - din cap.
Erau vremurile când prin casa lui Moțu, la Cireșica, la Moldova, la Student Club și-n alte locuri se desfășurau din mers cursurile ad-hoc de muzică rock. Pittiș ne preda ce știa el din presa anglo-saxonă, eu din cea românească, Dan Aldea ne arăta din tainele chitarei și se tachina cu Muzicuță pe tema micilor instrumente. Era un soi de Hecademos ad-hoc pe bănci de lemn prin scunde taverne mohorâte unde rock-ul se dospea ajungând să fie ceea ce este. Gil Dobrică, cooptat în muzică și poezie alături de Sfinx-ul lui Aldea, Pittiș, Pino Caramitru și Mimi Caragiu suportau uneori ochiul critic al lui Marinuș care avea un zâmbet nedefinit. Jocul de scenă al rockerului fiind – caraghios - în ineditul lui. Ne îngăduia maestrul să-i deranjăm existența. Ba chiar îmi amintesc că proaspătul oltean venit de la Craiova, Gil, a dormit o vreme în cabina sa, de la Teatrul Izvor, neavând nici bani de hotel, nici hotel. Maestrul preocupat de ale sale, repet, ne privea cu o tandrețe ciudată- “ce-o-ți face aicea măi copii că nu e rău….”. Educația pentru această muzică avansată o avea și din familie, unde doamna Lucia Moraru era redactor la radio București cu emisiuni avansate dedicate rockului.
Nu există, zic eu, măsură pentru talentul său actoricesc inventată pe lumea asta. Cum nu există nici măsură pentru a dimensiona imaginația sa comică. De o esență pură, prea puțin cabotină. Căci pe lângă darurile lăsate mai avea și inteligența de a filtra. Nu vorbesc aici de capodoperele din teatru, asta ar fi pentru un cerc restrâns de inițiați care l-au prins sau de profesioniști tineri interesați de arta lui. Dar revedeți-l în filmele românești. Stați cu ochii pe el, mă veți aproba…
Într-un târziu am aflat că bunicul meu și tatăl său, ca și el și tatăl meu, au fost colegi la Atelierele Grivița.
Nu îl iubeam. Îl divinizam. Nu am avut curajul să i-o spun, și acum mi se pare jenant… Deși soarta de diabetic ne mai întâlnea prin vreun hol de spital. Dar despre suferință, altă dată.
