De la actor la preot. Cum pasiunea pentru teatru și credința l-au ghidat pe un artist român către biserică, fără să renunțe la scenă
De la scena teatrului la altarul Bisericii, povestea lui Ovidiu Cuncea este una despre credință, pasiune și alegeri neașteptate. Deși a cucerit publicul cu rolurile sale memorabile pe scenele din București, actorul a simțit întotdeauna o chemare mai profundă, care l-a condus către preoție. Între emoția teatrului și liniștea spirituală, Ovidiu Cuncea a găsit echilibrul între cele două lumi, demonstrând că pasiunea pentru artă și credința pot coexista armonios.
Ovidiu Cuncea a trăit încă din copilărie între două mari pasiuni: cea pentru Dumnezeu și cea pentru teatru. Mai întâi a absolvit Facultatea de Teologie din București, iar apoi a urmat și IATC-ul, pentru a-și cultiva și talentul artistic.
„Era prima dată când intram în Sfântul Altar. În timpul slujbei, am vrut să trec prin faţa Sfintei Mese, şi părintele mi-a zis: «Nu-nu, pe acolo nu se trece, numai preotul poate să treacă.» A apărut astfel prima întrebare: de ce nu am voie? Pentru că e loc sfinţit – mi-a răspuns. Apoi a spus, în timpul epiclezei: «Aşază-te în genunchi, acum se pogoară Duhul Sfânt.» «Cum se pogoară Duhul Sfânt?». Şi am primit cu toată fiinţa mea de copil Liturghia, cu alţi ochi, ochi din care îmi curgeau lacrimile necontenit. Mi-am dat seama că acolo se petrecea ceva peste puterea mea de înţelegere şi care nu venea de la oameni. În noaptea următoare n-am dormit, tot întrebându-mă ce e cu Dumnezeu şi cum aş putea să aflu”, spunea el cu câțiva ani în urmă, pentru Formula AS.
Momentul decisiv: Prislop și întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca
După ani de actorie, Ovidiu Cuncea a trăit un moment care i-a arătat că drumul său este spre preoție. Într-o excursie cu colegii la Prislop, actorul a mărturisit:
„Momentul în care am realizat că asta e adevărata mea vocaţie a fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, la Prislop. În urmă cu câţiva ani, însă, m-am aşezat în genunchi dinaintea crucii sale şi i-am spus: «Părinte, am şi eu o rugăminte: aş vrea să fiu preot al lui Dumnezeu». Şi am început să plâng, şi îmi curgeau lacrimile în asemenea hal, încât m-am ascuns de colegii mei actori, ca să nu creadă că cine ştie ce păcat am, cine ştie ce suferinţă… Este acolo un fag mare, pe care l-am îmbrăţişat şi am plâns, am plâns, am plâns, până n-am mai avut lacrimi. Atunci am simţit ca o mângâiere, aşa, că voi fi hirotonit”
Cariera teatrală și valorile personale
Ca actor, Ovidiu Cuncea a jucat la Teatrul Național București în spectacole precum „Incognito”, „Dineu cu proști”, „Călătoria”, „Opera de 3 parale” sau „Procesul”. La Teatrul Concordia, a fost implicat în „O noapte furtunoasă”, „Divorțul anului” și „Visul unei nopți de vară”.
Deși s-a scris că s-ar fi retras de pe scenă pentru preoție, el a clarificat în emisiunea „La Măruță”:
„Sunt apropiat de Dumnezeu, am făcut Seminarul Teologic. Dar am dat și la teatru și am zis, Doamne, dacă Tu vrei să intru, Tu vrei să fiu actor. Nu am renunțat niciodată la teatru, dar mereu am fost sută la sută cu Biserica. Și aici mi-am făcut cruce înainte să intru, am zis, Doamne, să zic lucruri care să intre în inimile credincioșilor, nu o trăsnaie, cum mai zic eu. (...) Diaconul nu are o obligație să slujească, dar trebuie să ceară binecuvântarea”.
Viața spirituală și umorul său unic
În calitate de preot, Ovidiu Cuncea îmbină credința cu umorul: dimineața face mătănii personalizate, se închină după rit ortodox sau catolic, spune rugăciuni și face mișcare. Pentru el, apropierea de Dumnezeu se realizează cu relaxare și bucurie.
Despre roluri care intră în conflict cu credința, a povestit:
„Trebuia să mă urc pe un falus… am zis că nu pot să mă urc pe asta. Dacă eu mă urcam, o fotografiau și pe aia o puneau mereu, Popa Cuncea s-a urcat pe asta”.
În ceea ce privește sărbătorile precum Halloween, actorul-preot are o viziune rațională:
„E o sărbătoare care vine din mitologia celtică, e despre trecerea de la vară, la iarnă. A devenit celebră prin americani. E o sărbătoare pur financiară după părerea mea. Sigur că e haioasă, orice copil ar vrea să facă sărbătoarea aia. Preoții spun că nu acceptă pentru că , de fapt, creștinismul e o sărbătoare a luminii, dar aceasta e de noapte, e cu spiritele nopții. (...) Noi, românii, ne pierdem prea mult timp să combatem sărbătorile lor, decât să le promovăm pe ale noastre”.
